Ideile mele

Pe principiul celor două urechi şi al unei singure guri, dacă te apuci să torni câteva versuri înainte de a fi deschis o carte de poezii, ai toate şansele ca lumea să îţi spună că le-ai copiat de undeva. Credeţi-mă pe cuvânt că nu ai şanse să dovedeşti contrariul, acela este un poet celebru iar tu nu...aşa că da, se patentează şi cuvintele. Situaţia devine mult mai interesantă în momentul în care nu citeşti foarte mult, dar scrii, scrii şi iar scrii într-una, nu te mai poţi opri. Aşa ţi-au venit ţie ideile, chiar şi când erai mic. Ei bine, s-a mai scris. S-a zis. Alege altceva. Fi original. Fi original, chiar şi aşa ai toate şansele de a ţi se spune: scrii ca...(iar dacă eşti ca mine şi nu ştii cine e, nici nu ai timp să reacţionezi la părere, chiar şi documentarea pe net cere timp). Aşadar, eu cred că sunt oameni care s-au trezit în minte cu un vers dintr-o anume poezie, fiindcă îl aveau acolo fără a îl fi citit concret sau auzit undeva. Este oarecum bizar şi se întâmplă mai rar, dar da, se întâmplă.

Nu promovez ignoranţa, chiar dacă nu îmi este străină. Spun doar că, dacă aş aştepta să termin de citit tot ce este de citit pe lumea aceasta înainte de a îmi pune gândurile în cuvinte...nu aş mai scrie niciodată, de teamă ca gândul meu să nu fi fost deja al altcuiva. Nu încurajez banalitatea, dar şi banalitatea e aparentă, fiindcă chiar dacă s-au spus în artă câte erau de spus, fiecare te iubesc  şi fiecare răsărit este nou fiindcă este al tău, trăit de tine. Asta îi dă valoare. Printre mulţi mulţi oameni care au blog şi fac asta de hăt timp, la un cu totul alt nivel, de ce mai scriu şi eu? Fiindcă asta îmi doresc. Fiindcă nu am cum pretinde că sunt singura din această lume care a gândit sau a simţit anumite lucruri.

Revenind la idei, profit de faptul că mall-urile deja se pregătesc să ne manipuleze cu brazi şi colinde, să vă împărtăşesc o idee de ale mele, nu ştiu cât de nouă pentru voi, dar poate se naşte ceva frumos din paragraful următor, deci...

Cum ar fi ca după sărbătorile de iarnă, când lumea de redresează după cheltuieli şi beţii, un grup de oameni să facă un gest pentru alţi oameni deseori uitaţi după valul imens de umanitate care se manifestă de Crăciun şi în alte asemenea perioade? Cum ar fi, ca, sprijiniţi de primărie, de sponsori, şi de dorinţa de a face ceva concret, să organizeze aceşti oameni o cantină a săracilor puţin mai aparte? Mai aparte prin faptul că noi am fi cei care ar găti mâncarea, care am servi mâncarea respectivilor şi care am face curat la final. Bineînţeles că sunt printre voi oameni mai experimentaţi şi mai pragmatici, pe asta şi mizez. Mizez pe faptul că vor spune cum cred ei că ar putea începe o astfel de idee, cum s-ar putea dezvolta, cum ar fi mai bine şi cum ar putea deveni realitate. Strâmbăturile din nas nu ajută, critica constructivă poate.

Mă tot gândesc la acest lucru şi la câte implică, dar dacă doar două secunde îmi imaginez concret scena cu oamenii mâncând, mi se taie picioarele şi simt ceva nemaipomenit. Nu contează cine a avut primul o idee. Contează ca oamenii care gândesc la fel să devină o echipă şi nu rivali fără rost într-o lume căreia i-ar putea face un mare bine uniţi.

Recunosc, e doar o idee, dar care mă tot bâzâie şi i-am deschis aici o fereastră să zboare. Visez şi eu. Visez că mai am foarte multe de făcut şi mulţi oameni de întâlnit, visez că am de întâlnit şi alţi oameni, nu doar pe cei agasaţi de felul meu de a fi suficient încât să îmi facă sufletul şi mintea ţăndări doar pentru că eu le-am greşit sau i-am incomodat şi dintr-o dată tot ce îi mai interesează este că sunt mai buni decât mine sau mai sus.

Nu asta caut când îmi pun sufletul pe tavă, uneori aruncând o idee ca aceasta cu masa, caut în lumea asta o vibraţie la gândurile mele, atât de nefireşti pentru destul de mulţi. Dacă tu, cel care citeşti, treci dincolo de ce crezi despre mine ca om şi cauţi ceva în ideea mea, altceva decât un nod în papură, atunci există şanse ca aceasta să nu rămână doar un gând de ale mele. Şi cu siguranţa nu se va plânge nimeni că s-a mai făcut aşa ceva.

Pe principiul de la început, aş vrea să găsesc puterea de a încuraja ideile bune ale oamenilor (răi), fiindcă ştiu cum este să ai o mie de defecte într-o găleată şi un capăt de aţă de idee bună şi lumea să nu dea doi lei pe aţa aceea. De asemenea, ştiu cum este să baţi la uşile unor organizaţii şi să fii trimis la plimbare fiindcă avem destui voluntari domnişoară, bani nu sunt deloc!!!

M-a enervat atât de mult o tipă acum 3 ani încât îmi permit să vă împărtăşesc răspunsul meu:Crezi că dacă eu mă duc o seară pe săptămâna la un azil de bătrâni şi le fac un ceai şi le citesc un ziar celor care nu mai văd bine şi le ascult poveştile mă vor goni că nu le place de mine şi nu le-am adus nici un cadou?

Ei bine, asta cu neobişnuita cantină ar fi una. Recunosc că nu m-am documentat, poate sunt oameni care fac asta. Dar aici în zonă nu prea am auzit. Ştiu că cei mai mulţi dintre voi fac sau au făcut deja destule lucruri, dar mi-ar plăcea să cred că i-am putea da un contur şi mai ales o finalitate oricărei idei care poate face un bine mic măcar unei persoane.

Să aveţi o seară plină de inspiraţie!