Mai multe moduri de a goni inspiraţia

Poate sursa celor mai multe articole nu este vaga ploaie de afară cât o sticluţă de tristeţe uitată pe noptieră şi al cărei capac s-a desfăcut neglijent lăsând să curgă gânduri şi câteva lacrimi. Nu de puţine ori m-am aşezat la calculator şi mi-am zvântat lacrimile pe taste; însă de cel puţin la fel de multe ori tristeţea din sticluţa desfăcută mi-a pus mie dop şi l-a înfiletat bine, de mi-au înţepenit degetele pe taste şi gândurile în cap.

Atunci când ai un jurnal, vocea ta interioară primeşte un anume fel de libertate mai greu de obţinut şi păstrat pe termen lung în discuţiile de zi cu zi, chiar şi cu cei pe care ţi-i vrei a fi apropiaţi. Acolo te vei putea plânge de soţul, şeful tău sau de părinţi fără a risca certuri, despărţiri sau chiar o concediere. Acolo vei putea scrie că ţi s-a întâmplat un lucru foarte important fără ca povestindu-l să fii ridiculizată sau ca importanţa pe care i-o dai să fie răstălmăcită. Şi nu, nu te ceartă nimeni niciodată. Dar nici nu te ascultă nimeni vreodată, iar dacă de asta ai nevoie, pe termen lung vei căuta mai mult ca singur, nu neapărat deliberat, un fel de mântuire.

Aici îţi vorbeşte o persoană care a ţinut un jurnal de la vârsta de zece ani până pe la douăzeci şi şi care scrie pe acest blog de aproximativ cinci ani. Aici îţi vorbesc eu, şi îţi spun că mereu am considerat că viaţa e mai bună împărtăşită cu ceilalţi. Poate îi copleşesc cu problemele, greşelile sau eşecurile mele dar tot ei se vor entuziasma de reuşitele mele şi se vor bucura împreună cu mine de anumite situaţii. Însă eu, persoana care îţi vorbeşte aici, am avut de pierdut gândind astfel şi poate încă am. Fiindcă nu mi-am pus limite în această aprigă dorinţă de mai sus iar când mi-au fost comunicate de interlocutori aceste limite, felul în care mi-au fost exprimate a durut aproape la modul fizic. Să fii numit obositor, egoist, plictisitor şi undeva spre prost de către oamenii la care ţii este într-adevăr o experienţă pentru care nu am atribut.

De aceea şi spun că singurul sfat pe care i-l pot da cuiva, la modul general, în şi despre viaţă, legat de ceea ce are de făcut este să nu fie şi mai ales să nu vorbească ca mine. Chiar dacă unii oameni se pot simţi atraşi de un text scris pe un blog într-un mod aparent bizar de sincer, nu puţini dintre aceştia o vor lua la sănătoasa după o după-amiază cu mine în sufragerie. Şi duşi vor fi, asta după ce eu le voi fi permis să îmi demoleze ceva pereţi interiori. Mai sunt şi cei care sunt, oricum ar suna asta, care nu pleacă pentru că nu pot iar un exemplu clar este familia. Din nou, pentru mine scenele în care familia discută despre tot felul de situaţii mai plăcute sau neplăcute şi îşi împarte din experineţele personale cu riscul de a nu se aproba unii pe ceilalţi, rămân în filme. Din nou, scena în care cineva bea un pahar de vin sau limonadă(nu alcoolul este ideea principală) de unul singur cu muzica la maximum sau copilul mai mic de patrusprezece ani îşi invită părintele afară din camera lui rămân în filmele americane. La noi, acestea sunt cel mult exemple de proastă creştere.

Aşadar, până să descoperi un mod de a le spune celorlalţi ceea ce crezi că ai de spus iei în calcul şi modalităţi de a tăcea. Iar dacă eşti ca mine, nu îţi iese. Decât pe nas. Însă există un motiv pentru care scriu aici şi nu ţin un jurnal. Pentru că nimeni nu este unic, deşi nu suntem doi la fel nici pe o lume nici pe cealaltă; iar asta dă şansa cuiva similar să citească un rând două şi poate să se simtă altfel decât înainte de a citi, în sensul de mai uşurat sau liber. Chiar dacă am multe lucruri de spus iar foarte multe sunt neinteresante, am încredere că cei care îşi fac timp să mă asculte aici vor şti exact ce să îşi aleagă dintre ele.

Nu este mereu uşor să scrii. Uneori fiindcă eşti colpeşit de oboseală sau durere sub diverse forme pe care le pot îmbrăca amândouă. Alteori, foarte sincer, fiindcă eşti ocupat fiind fericit. Nu am simţit niciodată nevoia de a îmi dezbate fericirea pe aici, dând astfel apă la moară despre pesimismul meu. Cert este că nimeni nu poate face pentru tine ceea ce poţi tu face pentru tine. Un psiholog poate fi cu siguranţă o opţiune dar nu va fi parte din tine aşa cum este scrisul din mine spre exemplu. Cât despre oamenii cu care îmi împart viaţa, tot ce este posibil ca aceasta să continue şi fără ei, că am avut finaluri destule pe lumea asta, dar va continua mereu într-un mod uşor incomplet. Aşa că data viitoare...haide să vorbim. Şi de ce nu, să umblăm aiurea în ploaia de afară cu zâmbete nu stinse ci răcorite.