Libertatea de a vorbi, libertatea de a răni şi de a fi rănit. Totuşi, libertate...

Acesta este unul dintre acele articole care nu îmi dau pace cu zilele sau nopţile, nu ştiu cum să le scriu, nu aş putea discuta aceste idei dar ele continuă să facă o larmă de nedescris în capul meu până cedez fie în uitare, fie la tastatură. Articolele mele apar din neant, oricât de mult mi-ar plăcea mie să le structurez şi formulez într-un fel anume, ele par a fi deja scrise şi apar după cum poftesc.

Mai greu este atunci când îţi vin anumite idei sau pasaje şi nu reuşeşti nicicum să le pui cap la cap, cum este şi cazul de faţă, fiindcă ai multe de spus şi chiar ai vrea să le spui pe toate exact AŞA CUM AI DORI SĂ FIE PERCEPUTE. Succes mie! Până una alta am făcut o introducere care sper eu să îmi aducă un gram de îngăduinţă din partea ochiului critic, fie el stâng, miop sau albastru.

Când vorbeşti atât de mult ca mine dar cu rezultate oarecum nocive sau contra aşteptărilor sau mai bine spus intenţiilor rişti să nu mai fii ascultat atunci când poate chiar spui ceva care ar trebui auzit. Întotdeauna îmi vin fluvii de cuvinte şi de gesturi, nu mă pot rezuma la o singură idee sau imagine, sau dacă insist o fac până când singurul lucru care creşte în intensitate este rezistenţa interlocutorului. Acesta poate uneori ceda aparent, iar din mesajul meu rămâne un car de cuvinte dus de receptor la groapa de gunoi.

Dar acest articol nu este despre cum m-aş putea eu face ascultată. Are legătură în schimb cu a mă face înţeleasă, astfel încât ideea mea să poată fi măcar contemplată de receptor înainte de a fi dată la o parte pur şi simplu. Recent am vizionat un film, în care o filozoafă şi-a adus asupra sieşi un final violent şi prematur prin faptul că a ţinut cu orice preţ să nu îşi limiteze gândirea, să îşi spună punctul de vedere şi să nu facă nimic care contravenea principiilor proprii. Un om inteligent a fost ucis doar pentru că nu s-a lăsat uniformizat de oamenii care deţineau puterea şi care nu puteau deţine această putere decât impunând limite, stereotipuri şi strivind orice sclipire sau gest care le ameninţa intenţiile.

Aşa că pot spune că sunt norocoasă fiindcă prietenii mei, chiar dacă dau ochii peste cap că vorbesc mult, chiar dacă nu sunt interesaţi sau de acord cu ceea ce spun, nu mă omoară cu pietre, iar dacă mă exilează nu o fac într-un mod care să mă priveze de contact uman sau hrană. Am putea spune că nu este aparent nici un pericol în vorbele mele altul decât acela de a plictisi şi îndepărta. Dar este mereu pericolul de a răni şi de a fi rănit. Fiindcă noi oamenii comunicăm prin cuvinte mai des decât o facem prin fapte, iar un cuvânt (sau mai multe) supărător la un moment nepotrivit poate pune în umbră incredibil de multe fapte. Una dintre persoanele care îmi poate spune că vorbesc mult fără a mă jigni sau îndepărta este un prieten vechi sau este o persoană care ţine la mine într-un mod pe care îl pot accepta. Nu mă pot limita ca la porţia de mâncare într-o discuţie cu o persoană, dacă nu doreşte a discuta cu mine pe un anume subiect sau a discuta cu mine nu o va face spunându-mi: dar despre asta discutăm trei minute şi despre aialaltă cinci ore. Dacă nici măcar o  conversaţie nu poate decurge în mod natural şi spontan între doi oameni eu mă întreb ce mai poate decurge natural în lume. Singurul lucru la care mă pot gândi este gestul de a ridica pe cineva căzut, de a oferi un pahar cu apă sau a ajuta cu bagajele un necunoscut. Dar acest lucru nu creează o relaţie cu necunoscutul, creează în cel mai fericit caz un lanţ de fapte ce se vor întoarce asupra celui care le-a iniţiat.

Nu ştiu cum a fost în cazul vostru dar eu cu cei mai mulţi oameni am ajuns a mă cunoaşte făcând  lucruri fără de care eu cred că nu există relaţii: am discutat, ne-am ascultat, ne-am petrecut timp împreună, iar în timpul petrecut împreună ne-am acordat atenţie. Mă gândesc deseori şi la cei care nu mai sunt în viaţa mea, unii îndepărtaţi, cel puţin conform spuselor lor, de modul meu de a vorbi. Cel mai des mi s-au reproşat volumul de cuvinte şi repetitivitatea ideilor. Pe cea de a doua o mai pot înţelege. La prima mă întreb cu ce sunt mai vinovată faţă de cei care nu pot lega sau scoate două vorbe. Mi-am atras aşadar critici despre mine ca expresivitate şi comunicare şi despre subiectele abordate.

Cum rămâne cu ideile în sine? Dacă azi mă preocupă ceva, iar mâine mă preocupă în continuare, nu mi se va schimba perspectiva pentru că s-a plictisit icsulescu. Dacă plouă cinci zile la rând iar eu nu suport ploaia (nu am un exemplu mai tâmp), probabil mă voi plânge zilnic de ploaie. Dacă mă găseşti de nesuportat din aceste motive probabil că nu eşti, nu mai eşti sau nu vei mai fi în viaţa mea. Dar dacă te aştepţi să abordez alte subiecte STRICT PENTRU CONFORTUL TĂU INDIFERENT DE CEEA CE SIMT,mai lasă-mă.

Sunt recunoscătoare că am acest blog. De câte ori am scris ceva din suflet mi-am imaginat că va citi cineva şi va rezona. Cel mai mare vis rămâne să scriu de aşa natură încât să nasc şi să perpetuez discuţii între mine şi cei ce citesc. Scriu pentru a oferi, bidirecţional. Mie îmi ofer posibilitatea de a da frâu liber ideilor şi piticilor de pe creier să încingă o horă. Celui care citeşte, consolarea că există cineva "mai rău" decât el, sau care simte la fel, dovada că nu e singur, ceva de oftat, o lacrimă, sau un zâmbet. Nu am putut scrie niciodată ceva spre potenţialul amuzament al celui ce mă citeşte, nu sunt entertainer şi nici nu îmi doresc.

Dacă îmi vezi defectele dar eşti de acord că o lacrimă smulsă de rândurile mele este un dar, vei reveni. Dar niciodată acest blog nu va fi despre alţii, poate doar în încercările ironice de a mă plânge de vânzătoare, şoferi, şefi, ospătari sau instituţii.

Sunt recunoscătoare că scriu şi că sunt.