D-alde kineto

Adevărul este că nu prea mă pricep să urmez tiparele nici măcar atunci când îmi doresc să o fac. De aceea şi am început acest articol pur şi simplu, dintr-o dată, fără nici un fel de avertisment pentru cititorul care nu ştie ce îl mai aşteaptă şi de această dată. În viaţa mea am avut destule momente în care mi-am dorit să scriu despre un anume loc sau despre anume persoane şi pur şi simplu am stat în faţa calculatorului până am cedat şi am intrat pe facebook să omor timp şi neuroni aparent nevinovaţi.

Când ajungi să fii singura persoană care nu s-a integrat în colectivul de la şcoală, muncă, bloc sau oricare altă comunitate, când bunica ta în vârstă de nouăzeci de ani îţi spune oftând că ea a înţeles că nu te măriţi, când nu ai doi prieteni şi două zile la fel (exceptând zilele proaste ca tine) ai toate şansele să îţi faci în continuare cunoştinţe noi în faţă la alimentara în Sibiu (salutare Dana, dacă mai intri pe aici), în tren şi ...în spital. Mai ales dacă ajungi la secţia de ortopedie.

Am ajuns la concluzia că secţia de ortopedie este ceva aparte, cu pacienţii şi personalul medical cu tot. În 2003, la Eforie, în ciuda durerilor de coloană şi a discuţiilor în contradictoriu cu tata care urma un tratament în paralel, pot spune că am fost într-o mini vacanţă cu dimensiuni comice. Acolo l-am cunoscut pe Cătălin, un student la psihologie, cu care am păstrat legătura câţiva ani.Şi era foarte fain când ceilalţi cunoscuţi ne întrebau de unde ne ştim şi noi spuneam DIN SPITAL. Tot acolo am căutat un Nurofen anti răceală în nouă zări fără rezultat şi ca atare mi-am descoperit pasiunea pentru a consuma lămâi tăiate cubuleţe şi chiar şi grapefuit. Şi acolo m-am simţit bine pentru prima dată într-o sală de sport.

Anul acesta, când am ajuns la concluzia operaţie, aveam atât de multe pe cap încât numai la experienţa de mai sus nu m-am gândit. În cele trei zile petrecute în spital am fost prea ocupată să mă panichez, să am mici conflicte cu doamnele asistente şi să nu dorm mulţumită unei paciente foarte în vârsta care îmi era colegă de salon, asta până când m-au mutat doctorii şi nu îmi doream să fac altceva decât să dorm. După mult timp de gândire am decis să nu relatez pe larg această experienţă, fiindcă riscam să dau cu bâta din greşeală în cine sau unde nu trebuie. Important este că operaţia a fost reuşită şi că i-aş recomanda pe doctori oricând.

Partea cu aventura a început odată cu pachetul de kinetoterapie, cu care am început aproape imediat după operaţie. Ce-i drept, localizarea spitalului mi-a pus ceva probleme, mai ales că trebuia să mă menajez după efort şi nu am avut alte opţiuni în afara transportului în comun, în rest, dacă este să vorbim despre detalii tehnice, există vestiare, apă de băut şi duşuri, iar personalul este destul de amabil să te îndrume şi să discute cu tine. Mi-am lăsat diverse lucruri în vestiar pentru a  nu le mai căra cu cârca, de fiecare dată le-am găsit acolo, în condiţiile în care nu încuiasem, ori asta spune foarte multe despre personal şi sincer şi despre ceilalţi pacienţi.

Lumea îşi vede de treabă, spune bună ziua şi la revedere, nu îţi trănteşte uşa în nas, discută cu tine şi mi s-a întâmplat de vreo două ori să mă culeagă alţi pacienţi din staţie,ei fiind cu maşina. Pentru cineva ca mine, care a ajuns să considere mersul la magazin sau cu microbuzul mers la cinema, cu diferenţa nasoală că eşti personaj şi nu spectator, a fost şi este mereu o bucurie să văd oameni ca cei despre care am vorbit mai sus. Le doresc sănătate şi recuperare rapidă tuturor.

Ştefana a fost prima pe care am cunoscut-o, apoi Rodica. Au venit pe secţie cât înca eram internată şi s-au prezentat. După prima mea zi la kineto, aveam senzaţia că am fost acolo dintotdeauna, plus că am râs mult mai mult decât puteam spera mai ales în perioada asta cu dureri şi bătăi de cap legate de muncă. Nu m-am simţit niciodată pusă la treabă, sau un pacient oarecare. Ba chiar cred că mi-au căutat în corniţe. Să te simţi în preajma unui om abia întâlnit ca atunci când eşti cu prietenii vechi nu e ceva de găsit la colţul străzii, pe cuvânt, chiar dacă eu cam aşa m-am cunoscut cu lumea.

În viaţa mea nu am văzut aşa colectiv. Nu ştiu cum a fost selecţia, dar dacă eu eterna nemulţumită, am găsit mai mult de doi oameni pe care să îi plac într-o clădire, vă daţi seama cum e pentru restul oamenilor, mai permisivi şi mai artişti la relaţiile interumane. Fetelor, sunteţi nişte frumoase iar faptul că pacienţii spun că ar mai veni nu ştiu cât timp la recuperări vă garantez că nu se datorează dotării din spital! Şi apreciez foarte mult că aţi râs la glumele mele. Când am revenit, Ştefana nu mai era şi am dat de domnul Dan. Asta nu m-a împiedicat să îi rod urechile ca celorlaţi, spunând de fiecare dată ce mă doare şi ce problemă vreau să rezolv. Şi am rezolvat.

Să nu credeţi că, dacă am glumit şi am glumit iar, e un fel de spa acolo. Exerciţiile pot fi foarte dureroase şi obositoare, şi nu, nu vă lasă nimeni să trageţi chiulul doar fiindca sunteţi amuzanţi ca mine sau simpatici în felul vostru. Oamenii aceştia îşi fac treaba bine şi cu zâmbetul pe buze, despre câţi dintre noi putem afirma aceasta?

Mai este şi doamna Carmen, de la proceduri cu electro & alte minunăţii, unde este linişte, suficient de răcoare şi se ascultă muzică clasică sau chill out. Doamna Carmen este prima persoană întâlnită într-un astfel de context care mi-a spus cât de important este să nu doară mesajul terapeutic, mai ales dureri puternice. Aţi auzit, ambiţioşilor de pretutindeni?

Experienţa tratamentului la OCH este una pe care o voi include cu drag în amintirile mele mai aparte. Să aveţi parte de cât mai puţine probleme şi dureri dragi cititori. Sănătate.