Sâmbătă am umblat creanga

O săptămână întreagă mi-am bătut la cap colegii de muncă și nu numai să ne întâlnim cu Diana Slav (click pe ambele nume vă rog, căci duduia în cauză face și drege mai multe) care de această dată ne pregătise o vizită cu ghid la Muzeul de Artă Populară Constanța. Din ce înțelesesem, muzeul găzduia și o expozițe având ca tematică Sărbătorile de Paști așa că mi-am spus tradiționalul de ce nu și, cu mici peripeții, m-am prezentat.

Odată ajunsă la fața locului, punctual datorită numai și numai lui B. dar și a lui C.G.H. care m-a zorit să ies din casă, am avut timp să îmi salut cunoscuții și să îmi iau indispensabila, observ, sticlă de apă la 0,5 litri. Ne-am organizat pentru fotografia de grup și am intrat să achităm biletele și să începem efectiv turul. Sincer, am avut senzația că eram așteptați, că vizita noastră făcuse un oarece tam tam printre angajații de acolo, fiindcă toți erau ceremonioși și sobri și se plimbau de colo până colo- nu știu exact de ce, dar mi se părea că vor să pară ocupați și implicați. Cu toate acestea nu am avut treabă cu ei mai deloc, încercând să urmăresc vocea ușor stinsă a ghidei noastre, domnișoara Gema, care a intrat în pâine destul de repede și fără prea multe introduceri. Despre dânsa ar fi câteceva de spus, dar cred că cu aceasta voi încheia, deci...mai departe!

Muzeul de Artă Populară este o clădire P+1, lucru pe care l-am realizat abia cu ocazia acestei vizite. Unii, cum ar fi B., Radu sau Diana, remarcaseră mai multe aspecte care creeau premisa că această clădire a fost cândva lăcaș de cult. B. chiar a încercat să abordeze acest subiect cu domnișoara ghid, însă discuția a fost înăbușită în fașă nu știu de ce lumea are impresia că aici a fost o biserică..!! Așadar, dragii mei participanți la acest tur, blogger-i și oameni curioși în general, subiectul rămâne deschis, și, cine știe, poate într-o zi vom afla de la voi ceva nou, dar și verosimil pentru cunoscători.

La parter ne-a întâmpinat o expoziție de icoane, majoritatea pe sticlă, aparținând în majoritate aceleași zone, însă nu mi-am notat care este aceasta, așadar mergeți în persoană și îmi veți spune voi. Niciodată nu pot spune că am admirat icoanele, exceptând poate această eră. Însă am avut de-a-lungul timpului anumite curiozități legate de acestea, pe care cu siguranță nu mi le puteam satisface în contextul acestei vizite, deoarece întrebările nu ar fi fost chiar la locul lor. În primul rând întotdeauna icoanele m-au speriat, nu atât datorită imaginii cât datorită graficii. Liniile de obicei sunt abrupte, aspre, drepte, dimensiunile sunt nelumești, să nu spun epopeice, aproape toți sfinții au o figură care te mustră aspru din priviri, iar tristețea din ochii Maicii Domnului în unele icoane este copleșitoare. Întrucât aici aveam icoane din câteva zone, nu m-am putut abține să nu remarc ușoare diferențe între reprezentări. Unele personaje- dacă îmi este îngăduit un asemenea termen, erau reprezentate printr-o tehnică care mie mi s-a părut dură, ochii mari și adânciți, chipul grav ducându-mă cu gândul la chinuri, dureri sau chiar groază. Altele mi s-au părut pictate într-un contur mai dulce, ușor mai uman, și îmi pare tare rău că nu am luat notițe să vă spun exact despre ce zone vorbesc în ambele cazuri. Pe lângă  impresiile personale, ușor atemporale, care se îngrămădeau în mintea mea, am reușit să adun și câte un bob de informație de la ghid, care avea un discurs demn de Teleenciclopedia. Spre exemplu, picturile erau create pe sticlă, aceasta fiind un material mai ușor de procurat (mai ieftin) și de prelucrat chiar decât lemnul, iar aceste lucrări aparțineau unor oameni care nu aveau pregătire, școală sau posibilități materiale- care, să fim serioși, chiar și în ziua de astăzi sunt interdependente. Acești oameni nu știau să scrie, nici să deseneze sau să picteze însă au redat în simplitatea lor un aspect deloc neglijabil al culturii noastre ca popor. Ar fi multe de adăugat dar prefer să rămân la ce am gândit și ce am reținut concret. Bineînțeles, am văzut și picturi acoperite în argint, după cum spunea ghida, în detrimentul compoziției- aici am să mă rețin de la comentarii.

La etaj ne așteptau vase din ceramică, care, pentru prima dată aflu, au fost create în ateliere săsești, sașii fiind singura breaslă care avea dreptul (formularea nu îmi aparține) de a prelucra ceramică. Am văzut de asemenea vase create de maghiari, vase de un verde de îți lua ochii, în rest erau ateliere din Năsăud și alte două-trei zone. Contrar presupunerilor mele, aceste vase nu erau pentru uzul zilnic ci pentru a împodobi camera curată, aceea unde comunitatea rurală își primește și găzduiește oaspeții. Ca atare, fiecare gospodărie avea vase, ștergare, covoare, prosoape și așternuturi cu scopul strict de a îmbrăca respectiva odaie. Dacă la prezentarea covoarelor m-am pierdut iar în propriile gânduri, pentru că cel puțin un astfel de covor am avut și noi, acasă, la prezentarea portului popular am devenit ușor mai atentă, dând cu nasul într-o portiță uitată întredeschisă către lumea de atunci.

Mai sunteți cu mine? Fiindcă nici nu știu de unde să încep. Să spunem că, cerul și pământul au fost cumva dintotdeauna, iar omul a fost om și în vremurile îndepărtate. Iar după ce i-am pătruns în casă, am rămas uimită de câte am putut afla din portul său. În primul rând arta iei s-a cam pierdut, conform domnișoare ghid. Adevărul este că în zilele noastre prea puține persoane au timp să mai coasă cu orele și efectiv cu anii. Bunica mea, care are nouăzeci de ani, a fost croitoreasă. Mai face și acum una alta, dar are ditamai dioptriile și un cult al răbdarii și atenției la detalii exagerat. Și-a mișcat mereu mâinile și ochii, dar și mintea și sufletul, și uneori cred că eu sunt mai îmbătrânită decât dânsa. În anii din urmă, care nu sunt chiar atât de în urmă pe cât ar vrea internetul să credem, fetele începeau a deprinde arta cusutului de la vârste relativ fragede, ghida a spus 9 ani, dar posibil să fi fost mai devreme de atât. Mai interesant, în comunitate portul popular fiind element suprem al declarării identității și a identificării statutului, exista o anume rivalitate între femei, fiecare încercând a fi cât mai originală și a nu se lasă copiată de vecina ce admira modelul. Ghida chiar ne-a spus o poveste, despre obiceiul de a da o cămașă a cărui model a fost împrumutat de o altă femeie sau fată femeilor nomade care băteau, aproape ca și azi, la poartă, pentru a vinde una alta. Astfel se considera că și-a înjosit vecina care începuse a purta același model. Mie nu mi-a plăcut povestea, dar printre altele mi-a confirmat că vanitatea și fashion sense sunt de când hăul ...De asemenea, în zonele nordice, indiferent de data nunții, mirii trebuia să intre în biserică cu portul complet, adică cu ceea ce eu aș numi șubă, pentru a dovedi societății că sunt pregătiți și deciși. Și, nu chiar atât de surprinzător, fetele tinere purtau straie colorate iar femeile mature sau bătrâne haine simple, alb negru sau culori închise.

Însă ceea ce m-a impresionat a fost o cu totul altă explicație, și anume aceea că: dacă în unele zone portul era complex, cu detalii și cu multe elemente care în ziua de azi ar trece drept accesorii- ca o revanșă a femeii asupra vieții grele de la țară sau chiar a vieții grele de familie; în alte locuri straile erau simple tocmai că pentru a aduce apă femeile erau nevoite să parcurgă kilometri întregi cu gălețile pe drumuri abrupte și anevoioase. Iar traiul auster s-a reflectat în timp în portul lor. Dacă nu mă credeți, și aveți ocazia, priviți adânc în ochii bunicilor noștri.

La final, ca un geam ce se deschide neașteptat aduncând o adiere de vânt, sau făcând a se trânti o ușă, domnișoara Gema ne-a explicat cât de greu este să păstrezi exponatele în stare bună sau foarte bună, cât de puțin remunerată este munca celor din muzee și cât de superficial este gândit pe alocuri sistemul. Așadar, cât lumea mai respiră și învață cu pasiune, vor mai fi oameni care să ne arate lumea dintr-un alt unghi. Să nu stăm deci pe gânduri și să participăm cât de curând la expoziția dedicată iei, eveniment asupra căruia voi reveni cu detalii, unde abia aștept să aflu diferențele între ie și cămașă.

Despre ziua de sâmbătă puteți citi și aici. Numai bine!