Bârlad. Jurnal de călătorie

                                                                  
Preambul
Cinste ție, CFR-ule! Credeam că măcar Moldova lui Ștefan cel Mare a scăpat de minunatul bouvagon și de contopirea condițiilor de la clasa I cu clasa a IIa, spre nedescriminare și mulțumire a poporului...căci voi ați decis că este mai bine să nu avem loc de bagaje și nici pentru propriile picioare, eventual propriile picioare să ni le punem în propriile buzunare golite de prețul biletului, căci altundeva nu este loc decât numai și numai...metaforic. Tot voi ați decis că nu ne mai trebuie aroganță, nici diferențe între semeni alta decât prețul plătit pe un bilet sau pretențiile pe care mai bine le lăsam acasă. Compartimente nici atât, omul trebuie educat cu orice preț de societate să uite că are coloană vertebrală și că este biped. Aș fi lăsat în uitare fără să preget coloana, dar vorba unui alt mare moldovean ,,nu mă lasă ea pe mine,,. Cu toate acestea, îți mulțumesc că m-ai adus la destinație pentru a îmi da câte un bobârnac pentru toti îngâmfații de ardeleni, dobrogeni, munteni și alte neamuri ce se cred mai români și cu obraz mai fin decât cei din Moldova.

Orașul care ne-a întâmpinat ne-a așteptat cu soare, cu verde, cu străzi imaculate, cu oameni îmbrăcați elegant și cu gust la plimbare prin parc, fără discuții zgomotoase pe stradă, fără claxoane inutile, fără parade de personalități poleite. Singurul lucru care îmi amintea de urbea natală erau florile, care completau frumos întreaga imagine și stare de spirit:

Pot spune că în aproximativ patruzeci și opt de ore am văzut un singur muc de țigară pe jos, semn că orașul este totuși locuit. Și viu: teatru, muzeu, cinematograf (cel de mai jos), spital, și magazine care deschid la opt dimineața, ce-i drept unele închid la patru, altele la două și am cam rămas cu buza umflată când după-amiaza am decis că este timpul să le colindăm. Atitudinea vânzătoarelor merită menționată dacă doresc să spurc articolul, că altfel nu pot spune, dar măcar răspundeau la salut și la întrebări.

Ce-i drept, nu știu cum e cu transportul în comun, cu locurile de muncă, ce-i cu oamenii când trăiești printre ei zi de zi, dar cred că Bârladul m-a convins că este un oraș locuit de orășeni, ori aceasta spune destule. Scopul călătoriei a fost însoțirea unei rude la reuniunea de cincizeci de ani de la absolvirea licelului, Colegiul National Gheorghe Rosca Codreanu, pe care l-ați putut admira în fotografiile de mai sus, și îl puteți admira din nou, aici:

După ceremonia ținută în școală am pornit împreună cu gașca (oamenii aceștia dau clasă multor adolescenți, și poate lecții de prietenie) spre Restaurant Alona, unde decorul a fost frumos acompaniat de Mihai, un DJ destul de tinerel după cum vedeți, care a reușit să facă ceea ce aș numi un discurs coerent, aproape liric, bifând melodii nu doar specifice acelei generații, ci și în concordanță cu ceea ce ei au trăit, sperat și iubit.Pe Mihai îl găsiți aici, el fiind deschis spre colaborări frumoase.

În încheiere, câteva imagini din restaurantul Alona și o dorință pusă în gând spre alte călătorii frumoase spre locuri și/ cu oameni dragi:

Numai bine!