Rânduri alandala într-o agendă

Ah, cum să fii scriitor fără o anume experienţă de viaţă, fără cultură generală, fără a fi citit de o sută de ori mai mult decât tot scrii tu acolo...? Ce să afle de la tine oamenii, că tot visai tu să le deschizi ochii şi tu nu vezi bine nici măcar cu ochelari?

Totuşi, nu mă pot abţine să nu scriu, să nu mă observ, şi să nu observ omul în general, deseori pe pielea mea. Oricât aş critica şi aş suferi, cu toate greşelile mele şi ale lor, nu mă voi plictisi niciodată de oameni, sper doar să nu îi mai subestimez atât şi să încetez a mă crede importantă. Dar sper şi să fiu importantă pentru mine, fără a răni.

În teorie, toate bune. În practică mi-am notat, uşor mâhnită, fără a mă întreba dacă am dreptate şi cât mi se aplică, rânduri alandala într-o agendă.

Sunt lucruri în viaţă, lucruri în sine, frumoase şi extraordinare, cum ar fi cerul care poate fi privit şi când plouă şi care ne protejează de un mare nimic, gata oricând a se prăvăli peste noi...sau noi peste el. Oamenii nu prea îl apreciază altfel decât din punct de vedere meteorologic, astronomic, astrologic, ei nu au timp pentru a privi în sus, ei sunt Realişti şi privesc doar înainte când merg prin viaţă. Mda.

Cred că oamenii simt mereu nevoia de lucruri şi momente care nu le (mai) aparţin. Îşi doresc atenţie, sau timp, însă nu din partea ta sau a mea. Fiindcă noi le-am oferit deja. Nu contează cine este lângă noi sau cine îşi arată disponibilitatea de a fi, contează mereu acel ,,măcar un telefon,, pe care nu l-am primit. Cum am reuşit eu să păţesc de ziua mea (cred).
Asta nu înseamnă că oamenii nu remarcă că doreşti să le fii în preajmă, sau că încerci cumva să le arăţi că se pot baza pe tine, nuu, ei îţi vor arăta uneori că au înţeles intenţia ta încercând să îţi zdrobească inima, sau mai bine spus reuşind. Perpetuând astfel eterna suferinţă după ceea ce ne dorim, sau a fost şi nu mai este şi nemailăsând prea mult loc pentru sentimentele pentru ceea ce este şi ceea ce suntem independent de ceilalţi.

Cred că oamenii se vor neînţeleşi, solitari; le dă un sentiment puternic asupra importanţei propriilor probleme şi persoane. Da, sunt persoana care nu reuşeşte să le respecte acest aspect legat de intimitate şi libertate până la urmă, fiindcă rareori chiar am reuşit să îi văd legătura cu prietenia. Fiindcă una este discreţia, una este să nu îţi comentez sau atac trecutul, slăbiciunile şi să înţeleg că azi e doar o zi în care vrei să fii lăsat în pace şi cu totul altceva mi se pare să te ignor când eşti la anaghie sufletească.

Sunt oameni care mi-au înşirat vieţile lor cu amantlâcuri, cu regrete, cu supărări- fără a ne lega ceva anume, uneori luni de zile şi apoi au dispărut în ceaţă doar fiindcă eu am fost fraieră şi i-am ascultat de fiecare dată. Ei poate nu îmi datorează nimic, nici la revedere, dar eu sigur îmi datoram mai mult. Sunt oameni care şi-au adus aminte de mine numai şi numai în perioade negre, şi i-am acceptat de fiecare dată tot ca fraiera, fiindcă cred că pot înţelege perioade negre şi nevoia de contact uman. M-au încărcat cu necazurile lor şi apoi m-au ocolit cu energia mea negativă cu tot pentru a nu îşi perturba fericirea. Unii au îndrăznit chiar să se întoarcă când au dat iar de ape tulburi.

Nu îmi pare rău de discuţii lungi, de plimbări, de email, de ţinut ceea ce nu putea fi decât un secret, nu îmi pare fiindcă şi eu am avut şi am oameni care mă ascultă. Unii au reuşit să îmi spună când nu mai puteau. Alţii au rezistat cât să se bucure şi de veşti bune. Alţii mi-au spus veştile lor bune în zile în care eram în lacrimi fiindcă ştiau că suntem prieteni iar veştile sunt veşti şi vrem să le încredinţăm.

Mie mi s-a întâmplat prea des să nu dau importanţă cuiva sau la ceva, prea rănită de o lipsă sau alta; poate am acceptat o prezenţă fără ca ea să conteze pentru mine. După aceea m-am gândit că importanţi sunt cei de langă mine, fix până vor pleca şi ei. Măcar să nu se mai aştepte nimeni ca, după luni sau ani de vorbit zilnic, mers îmrepună ici şi colo, să nu fiu surprinsă de o tăcere bruscă şi totală. Să dai bună ziua cuiva căruia nu mai ai nimic să îi oferi nu e o ruşine dar se pare că este o imposibilitate, la fel ca un la revedere în faţă, la fel ca multe.

Să cred că merit mai puţin sau doar că oamenii sunt mai oameni decât pot eu asimila în scurta mea viaţă, fără semnul întrebării.


Cu bine, cu bine şi celor de care îmi amintesc involuntar şi fără un anume rost.