Inoportun

Vara a cam trecut și din nou realizez că nu prea mă pricep eu la oameni, să îi înțeleg, să îi iubesc, să îi accept, să le fiu alături sau să îi las. Unii chiar ducă-se. Poate am prea mult timp de reverie, de contemplare, și, de ce să nu o spun pe aia dreaptă, de lene totală. Poate mă gândesc aiurea în tramvai trei ore decât să citesc o oră în autobuz. Poate simt nevoia disperată de atenție, de un ,,ce mai faci,, care să nu trebuie să fie urmat de mult prea convenționalul ,,bine,,, poate caut un interlocutor sau interlocutori cu care să pot fi incomodă și iar tristă. Poate aș vrea și eu să încerce alții să îmi ridice moralul, măcar de câteva ori pe an, cu o vorbă bună și nu cu ,,nu te mai plânge,, pe un ton iritat. Poate chiar procedez așa cum mi-ar fi plăcut ca altul să fi procedat cu mine. Măcar în aceste situații.

Dacă te-ai trezit cu un SMS de la mine în care îți spun că îmi e dor, ei bine, îmi este. Desigur, sper să îți fi fost și ție dor, deși faptul că nu mi-ai mai zis nimic de hăt indică altceva. Poate te supără asta și crezi că ți se pretind niște sentimente pe care nu le ai, dar dacă crezi asta nu îmi ești prieten sau mai bine zis nu îți sunt eu ție. Uite că eu am timp să mi se facă dor de oameni cărora mi-aș dori să le fie dor de mine. Uite că la mine nu merge pe rațiune și uneori nici pe reciprocitate. Te caut fiindcă vreau, dar ceea ce vreau nu este să fiu satelitul tău sau cea de care îți vei aduce aminte doar fiindcă știi că va fi acolo cam ca un câine care dă din coadă. Aș vrea ca atenția mea să nu fie copleșitoare sau inoportună iar deseori am crezut sincer că ai avea nevoie de ea. Nu de mine, ci de atenție, de un bobârnac sau un fluture care se izbește de tine fiindcă ești viu.

Cu singurătatea nu m-am împăcat niciodată și cum am evitat-o pe a mea, am încercat să o evit și pe a ta, crezând că dacă eu am nevoie de una-alta ai și tu nevoie. Cei care m-au trimis la plimbare în momentele grele pentru ei s-au supărat că nu îi înțeleg. Au dreptate. Nu știu dacă au dreptate să se supere, dar da, nu înțeleg dorința de a fugi de mine de parcă îți fac un rău și mai mare prin prezența mea. Dacă vin, vin și pentru nevoia mea de contact uman, așa că mi se pare cam mult să te iei de mine că am vrut să îți iau pulsul într-o perioadă tulbure. Cunosc prea puțini oameni care au știut să îmi spună că le e mai bine să fie lăsați cu ale lor fără a mă face să mă simt ca un hoț asupra căruia aprinzi lumina în sufragerie.

Așa, inoportună și neocupată cu mari realizări, naivă, insistentă cum încă mai sunt că nu am scăpat prea bine de asta, încerc atât cât mă duce fesul să fiu lângă tine. Pentru că un SMS de încurajare, un banc, o urare de primăvară frumoasă, un mesaj surpriză sunt pentru momentele în care poate te simți pierdut, trist, singur, melancolic, bulversat, apatic și chiar și pentru momentele în care ești o.k., doar așa, fiindcă m-am gândit eu la tine.

Poate că fiecare om are nevoie să primească o floare sau o bomboană, să audă un banc bun, să audă că are calități, să știe că cineva s-a gândit la el de ziua lui și într-o grămadă de alte zile nespeciale, să poată fi trist în compania cuiva, să primească o rază de speranță chiar și sub forma unor cuvinte. Și asta nu neapărat de la mine, că aș fi eu Nu-Știu-Cine-Important, dar ...

Sentimentul pe care îl am când oamenii primesc aceste gesturi este ...ei bine, indescriptibil...acest sentiment mă face să mi-l doresc din nou.

Cât despre mine...încă îmi place să fiu printre oameni dar mai nou îmi plac și marea cu întunericul și stelele ei și gândurile mele, așa că nu sunt tocmai o cauză pierdută între ale echilibrului între mine și ceilalți...cred! Sper! Încerc!

Fie să trăim cu toții surprize plăcute de acum încolo de la noi înșine, de la viață sau chiar de la unii oameni. Pe curând! Numai bine!