Linişte, vă rog. Parcă aşa ar fi spus marea gândurilor mele care s-au conformat aproape automat. Vântul rece continua să îmi sâcâie măselele predispuse la scandal, dar am contracarat cu o glugă şi cu clasicul stil al fularului, cunoscut şi ca fularul sub ochi. Zgrunţuros, teritoriul s-a predat sub paşii mei insistenţi, fără a mai încerca să mă afunde într-un nisip mai rar prietenos. Mai mult însă îmi mergeau ochii decât picioarele. Mii de cochilii, unele vii, altele goale se odihneau intacte sub un soare nesperat de galben şi intens. De ar fi stat vântul aş fi scormonit pe sub ele până aş fi dat de cel puţin un costum de baie, un şezlong şi un fresh de portocale. Nici măcar pescăruşii nu făceau zgomot, poate doar pe acela din tabloul etern cu mare şi pescăruşi care se ridică poetic în zbor. Nu mirosea nici a iarnă, nici a vară, totul coexista simplu şi reconfortant. Am trecut peste cochilii ca prin viaţă, adică cel mai probabil strivindu-le şi admirându-le simultan. E o.k. şi aşa, mi-am spus, sau mi-au spus toată plaja, şi marea, şi cerul brăzdat de un avion solitar.
Oh da, e o.k. şi aşa. Poate nici nu am spart aşa mulţi pereţi de scoici sau rapane sau alte vietăţi bijuterie. Îmi simt vârful nasului încălzit de soare atunci când cobor fularul. Merg înspre soare, dacă pot spune aşa, şi abia mai disting ceva prin lentilele înnegrite la maximum. Şi atunci mă uit înspre mare şi mi se tot duce privirea în larg, şi fi-r-ar să fie, este din nou ca şi cum aş privi marea pentru întâia dată. Uit că este februarie şi mă tot duc spre mal până ce două valuri îmi spală rapid ghetele. Mă întreb prosteşte dacă ar merge să mă descalţ pe frigul acesta, tot aşa cum vara mă simt ca un animal legal de picior dacă din cine ştie ce motiv am ajuns la plajă dar nu pot intra să înot. Ştiu că nu mă pot descălţa aşadar îmi continui plimbarea culegând câteva amintiri pentru câţiva oameni şi pentru anumiţi oameni, dintre care unul sunt eu.
Sunt un om, şi mă plimb pe plajă singur, şi iată că din neant găsesc o băncuţă uitată poate din vară foarte aproape de mal. Pe băncuţa aceasta ar încăpea două, maximum trei persoane, dar nici nu este nevoie de mai mult. Mă aşez şi doar vântul mă goneşte mai departe după doar câteva minute. Recuperez contactul cu marea cu o tentativă de plimbare pe pasarelă, unde geaca mea de fâş mai are puţin şi devine parapantă sau balon cu aer. Da, ştiu, mă repet, bătea tare vântul.
Acolo, pe plajă, zglobia sferă străluceşte de îţi ia ochii şi iarna de pe tine cu mâna. Cerul este de un albastru deschis, fără nori, discret deasupra unei mări cu mii de nuanţe de verde, albastru şi mov şi căreia grecii i-au zis sec Marea Neagră. Chiar acolo, pe plajă, pe băncuţă sau chiar pe un izopren, dacă ai veni să te aşezi lângă mine, te-aş primi cu condiţii meteorologice cu tot şi cu o cafea dulce şi fierbinte, mai ales dacă o scrii cu ,,i,, în loc de ,,e,,. Te-aş primi chiar şi pe tine din ceruri sau de unde ai veni după şase ani, să te simt acolo în umărul meu şi să îmi vorbeşti despre muzică rock sau drumeţii prin munţi. Chiar este loc pe plajă destul, şi când simţi nevoia, e cel puţin un loc pe băncuţă. Poate vrei să vezi ce forme au luat singurii trei nori de pe cer, sau poate vrei să îţi inunzi simţurile cu acvamarin, să pui cochiliile pe portativ şi mâna la ochi instinctiv deşi ţi-a fost dor de soare, poate vrei o plajă goală pe care tot ce este în cufărul sufletului tău să o ia aiurea la goană, liber în sfârşit şi tu, şi el, şi ele, adică poveştile. Poate îţi este dor să exişti într-un spaţiu contradictoriu în temperaturi şi culori dar echilibrat. Sau poate doar îţi era dor şi nu te mai saturi cu fotografii şi cu planuri.
Ia de aici o cochilie, să îmi auzi marea şi respiraţia într-o zi în care am respirat printre rânduri de poezie nescrisă. Noapte bună, cu stele, cu lună şi cu linişte. E o.k. şi aşa.
0 comments:
Trimiteți un comentariu