Cheile Raiului

Copil fiind, nu de puţine ori am privit îndelung picturile ce îmbrăcau pereţii bisericii din sat. Mi-aduc aminte şi acum cum erau poziţionate. Şi îmi aduc aminte de multele întrebări care îmi răsăreau spontan şi cu care nu ezitam a exaspera adulţii. Aura pentru mine iniţial era o pălărie de paie, nu înţelegeam de ce sfinţii seamănă toţi între ei, dar mai ales îmi aduc aminte de cheile Sfântului Petru, aproape identice cu cele deţinute la acea vreme de bunicii mei.

Automat Raiul a devenit un loc cu porţi de fier ce ar fi putut fi deschise cu astfel de chei, automat am proiectat curtea în care copilărisem într-o altă dimensiune, iar Raiul avea acum cămări cu bunătăţi, chilere cu unelte şi provizii, o masă de lemn la care să mănânci la umbră şi bineînţeles o grămadă de alte uşi şi porţi ferecate la care nu aveam permisiunea să umblu.

Mintea mea de atunci a deconspirat Raiul ghidându-se mai mult după imagini din 1900 decât după predica ţinută de preot sau cele ce mi se mai citiseră din cărţi. Ba mai mult, am văzut acele imagini prin prisma unor primi paşi făcuţi în curtea cu chei multe şi masă de lemn la umbră. Habar n-aveam că pot avea dreptate chiar şi aşa.

Toate cheile acelea s-au dovedit în timp a fi metafore pentru un drum ce trebuie parcurs către interior şi nu spre o locaţie îndepărtată şi poate prea înaltă. Fiecare cheie putea fi soluţia găsită pentru a fi împăcat, senin sau fericit. Fiecare cu setul său de chei şi cu lacătele pe care viaţa i le scoate în cale.

Nu cred într-un set unic de chei ale Raiului, la care sa aspirăm fără excepţie, chei care sunt  în ediţie limitată eventual. În mod foarte personal  nu cred în perfecţiune nici ca termen nici ca manifestare în formă materială.

Nu cred în dragostea ca în filme, cărţi ori alte opere de artă. Atât cât îmi permite experienţa, cred doar în

compatibilitate, timing, echilibru şi distanţă. Cred în gesturi mici care ne fac ochii mari. Şi, atât cât îmi permite firea mea, cred în înţelegere între două persoane.



Şi mai cred că o cheie se pune unui lucru de valoare, pe care doreşti să îl protejezi de invadare şi risipă. Pe care doreşti cumva să îl păstrezi intact, aşa cum este şi pentru ceea ce este şi nu neapărat pentru ce ar putea fi folosit.

Parcă prea ne grăbim uneori, de teamă că nu vom mai apuca. Ori înspre Rai nu te grăbeşti, acolo soseşti poate la un moment dat...sau la un moment luat. Parcă punem uneori prea mult preţ şi timp pe cutiuţe decât pe seninul babyblue. 

Însă până la parcă şi dacă rămân cu certitudinea unui Rai interiorizat, din care putem împărţi firmituri cu prietenii, astâmpărându-ne setea de cunoaştere şi dragoste.

Cât despre îngeri şi alte asemenea prezenţe, salut cu mare dor câteva persoane care probabil vor sosi în sufrageria mea virtuală un minut.