marți, 26 noiembrie 2013

Mai este ceva

Plouă. Plouă de trei zile încontinuu. Aerul e rece, muntele este abrupt chiar lângă noi, iar cerul e cât toată casa peste cabană şi peste toată luna iulie. Spre seara, de pe terasă, tresar privind cum se stinge ultima lumină din sat, mai la vale. E prea linişte pentru a respira, dar o fac în voie, liberă de zgomote de oraş şi orăşeni turbulenţi sau indecişi. Ascult frunzele, dar frunzele nu spun nimic sub adierea serii, nu spun nimic nici eu în toată scena aceasta de non-cuvinte. Mă cuprinde un puternic sentiment fără denumire, îl simt ca pe o pătură grea pe umeri şi ca pe o descătuşare în coşul pieptului. Sunt aici, aici a devenit acolo, într-o linişte atotcuprinzătoare. Peste ani, încerc să sorb liniştea cu un pai, în fugă, pe platou. Dar liniştea nu e un cocktail la modă, ea se aprofundează în ani de meditaţie involuntară şi munte iminent. La cabana cu ploaie şi munte abrupt am putut observa că nu erau stele nici măcar când a tăcut ploaia, am avut timp şi suflet să număr toate stelele lipsă sau de dor şi dorinţă.


Mi-am petrecut timpul căutând această linişte în cărţi, ceaiuri fierbinţi şi uneori glumeam promiţându-le prietenilor prăjiturele de casă cu glazură faină de ciocolată neagră şi ornate cu distonocalm, scris fără majuscule dar la fel de roz. Stelele lipseau de pe acelaşi cer, dar se încăpăţânau să apară toate pe alt cer, deasupra mării în care mă scufundam ocazional mai profund decât în propria existenţă.


Însă propria existenţă este efemeră, iar marea este eternă şi ne cuprinde dincolo de cer, nori, stele şi soare. O simt mereu ca pe un verde intens pe măsură ce mă apropii de nisipul care la trei metri adâncime deja devine abordabil mai mult din punct de vedere tactil decât vizual, în rest nu mai simt mare lucru. Agitaţia pluteşte la suprafaţa mării, ca orice lucru lipsit de conţinut şi de consistenţă. Aici nu mai am gânduri iar lacrimile devin o picătură într-un ocean. Nu mă doare nimic. Am uitat. Iar ceea ce nu am uitat am acceptat pe terasă la munte. Marea este frumoasă. Chiar şi de la suprafaţă, e frumoasă. Dacă o priveşti de la suprafaţă, o admiri. O contempli. Însă dacă te scufunzi în ea o vei iubi garantat.

Dincolo de mare şi de muntele ieşit în drum pentru a fi urcat şi nu ocolit, aparent paradoxal, muzica ne oferă linişte şi ne calmează crizele de gastrită în cele cinci minute între troleu şi tramvai în care terasa de la munte şi pontonul din zonă sunt prea departe de noi iar noi mult prea departe de ele. Muzica este, atunci, pentru noi, non-cuvânt. Este aerul pe care îl respirăm când simţim că nu mai avem, mai mult sau mai puţin metaforic, aer.

Era la munte şi, prinsă în capcana propriei vieţi în oraşul ce intra neinteresant în toamnă, i-am spus Ia o gură de aer rece de munte şi pentru mine. Răspuns: mai degrabă aş lua o gură din tine. L-a aşteptat la gară şi a sărutat-o în acea zi. Poate că dincolo de mare, de munte şi de muzică...mai este ceva.

1 comments:

  1. Relaxant desi uneori ma pierd in sintaxa. M-am oprit de cateva ori sa recitesc si daca nu aveam pe cineva in vizita, as fi facut-o cu glas tare, sa fiu sigura ca inspir intreaga consistenta. Final neasteptat!

    RăspundețiȘtergere