Privirea ei

Are ochii rotunzi şi expresivi, strălucesc asemeni unor cărbuni încinşi acum iar peste o clipă văd străfundurile unui lac scufundat într-un întuneric nocturn şi izolat. Când ascult ceea ce îmi spune, privirea ei mă pătrunde şi mai mult, peste munţi şi văi ale timpului. Nu este o bună actriţă, asta într-o lume în care ne acuzăm reciproc că purtăm măşti ale unei false tristeţi, un fel de simulare a prefăcătoriei dacă s-ar putea. Doar fiindcă viaţa este un spectacol de doi lei vechi uneori nu înseamnă că toată lumea se preface mereu. Pe de altă parte, nimic nu este mai la îndemână decât să îi lipeşti etichete unui om până îl acoperi sub măştile puse de tine, voluntar şi intenţionat. De câte ori mă lupt să dezlipesc aceste etichete îmi dă sângele şi prea tărziu realizez că e o nebunie, că sub toate acele etichete sunt eu, şi mă lupt cu ceva ce văd alţii de parcă eu nu aş şti cine sunt şi de parcă ar interesa într-adevăr pe cineva să vadă carnea şi pielea mea întoarse pe dos într-un portocaliu grobian. Atunci când vrei să cunoşti un om şi tu alegi în loc de a îl descoase metaforic să îl tranşezi şi să îl diseci, vei rămâne cu nişte resturi care îţi vor provoca probabil şi dispreţ, şi greaţă. Să îţi fie de bine!

Revenind la ochii ei, îmi amintesc după-amiaza şi cafeaua, şi liniştea, şi cum povestea ei m-a făcut să îi văd cu alţi ochi ochii. E intensă şi energică dar este în acelaşi timp un vulcan activ şi o cascadă rece precum gheaţa. Şi nu este doar ea aşa. Viaţa mi-a mai scos în cale şi alte ea. M-am uitat deseori la chipurile frumoase ale unor femei superbe, superb de vii şi de calde, şi m-am întrebat de ce femeile frumoase sunt singure şi cară pe umeri câte şapte vieţi dintre care nici una a lor. Încă mă întreb. Încă mai am lipsa de inspiraţie după cel puţin două decenii printre oameni să mă întreb cum este aia cu Destinul, cu Dumnezeu, cu Soarta, cu logica seacă a celor care mi-au tot spus să nu mă mai mir de viaţă, că aşa sunt oamenii.

Mă întreb de ce mâinile care au grijă de bătrâni şi cară saci şi mobile nu sunt sărutate cum se cuvine. Nu ca în filmele romantice ci cu un respect profund şi cu multă dragoste din aceea fără poleială. Mâni care muncesc şi pe care nu le tine nimeni duminica după-amiaza la o plimbare sub soare. Mă întreb de ce timpul stăruie necruţător pe faţa acestor femei în timp ce zâmbetul lor reuşeşte să sfideze gravitaţia şi mimica crispată şi cioplită a celor ce nu caută zâmbete ci stereotipuri în multă legătură cu cuvântul sex. Mă întreb unde este karma când aceste femei oferă orele lor străinilor pe care îi numesc cu multă îngăduinţă prieteni, iar orele lor sunt limitate la părerile vecinilor şi a mătuşilor despre lipsa bărbatului din viaţa şi familia lor. Şi există mereu şi mereu păreri, şi există mame singure. există abandon, există încercări de a reface ceva din imaginea de ansamblu a vieţii dar neapărat cu părerile vecinilor şi rudelor îndepărtate. Exact cei care nu le-ar aduce o găleată de apă când le arde casa. Mă întreb de ce este nevoie ca atunci când ele sunt privite să poată fi într-adevăr văzute. Iar dacă le ascult vorbind în timp ce încerc să îmi domolesc ritmul inimii spre zero, mă întreb de ce sunt singure.

Oare chiar trebuie să fii trist şi singur, sau măcar aşa să te simţi sau măcar să fii catalogat pentru a şti cine sunt ele? Orice mi-au spus oamenii de-a-lungul timpului, cei care nu au singurătatea nu o înţeleg şi nu o recunosc la alţii. Şi oamenii care au alături un bărbat sau o femeie sunt profunzi, dar pe undeva le este bine în carapacea improvizată de relaţia lor cât să vadă mai simplu şi la obiect lucrurile. Aş vrea să pot spune acest lucru cu cuvinte extreme de bine alese, dar nu ştiu care sunt aceste cuvinte. Da, şi ei au greutăţi, dar nu pe cele de care vorbesc eu aici, pe care nici eu nu le am, fiindcă am avut experienţe mai simple şi mai uşor de îndurat. Aceste femei de care vorbesc nu îmi sunt model în viaţă, dar există printre noi şi uneori ne şi fac viaţa mai frumoasă dacă nu mai uşoară. Aş vrea să îi intreb pe domni de ce fug ca dracul de tămâie de o femeie cu copii, dar nu ştiu pe care domni şi cum să îi întreb asta. (Mai bine tac în loc să scriu propoziţia asta).

Revin la ochii ei, revin la cum mi-a redat în câteva cuvinte despre zece ani din viaţa sa în care îşi aşteaptă soţul asemeni Penelopei, în timp ce cunoscuţii care au acces la viaţa ei îi sugerează repetitiv un amant iar cunoscuţii ce mai bine rămâneau necunoscuţi sunt siguri că are amanţi. Mi-a spus aceste lucruri şi nu a căutat milă sau înţelegere sau să se elibereze, mi-a încredinţat că atunci când pune capul pe pernă noaptea poate dormi cu inima împăcată.

Am rămas cu întrebările mele. Am rămas fără glas în faţa destăinuirii. Sunteţi frumoase dragele mele. Sunteţi inspiraţie pentru mai mult de un articol pe un blog. Sunteţi îndreptăţite la viaţă şi nu pot decât să îmi doresc ca soarele să reverse lucruri minunate asupra voastră, lucruri pe care nu le aveţi dar care  sunt deja ale voastre.

Privirea ei la o cafea e înrămată pe peretele din capul meu încă de acum o săptămână. E un tablou. Dar mi-aş dori profund să nu fie un şablon.