Până atunci

În dimineaţa aceasta nespus de însorită, mi-am refăcut involuntar pe sub pleoape fragmente din multe alte dimineţi cu soare auriu şi nesperat de calde. Mi-am dat seama că nu ai cum să nu îţi doreşti să fii fericit în astfel de dimineţi sau măcar să îţi doreşti să te simţi fericit. Soarele nu îşi pune problema de chef când despică întunericul în două, aşa că şi tu ai vrea să fii fericit.

Astăzi m-a prins o altă surpinzătoare zi de toamnă cu un bagaj de gânduri mai greu de ignorat şi de organizat în compartimente. Am avut ocazia de a face un mic gest, anume acela de a ajuta o doamnă cu nişte bagaje concrete, rar mai am astfel de dimineţi. Dar de cele mai multe ori atunci când călătoresc acestea sunt frumoase. Îmi place să călătoresc, poate şi din cauză că de cele mai multe ori dau de persoane şi situaţii plăcute. De vreo câteva luni nu îmi place sentimentul de a pune distanţă între mine şi ceva, în cât mai mulţi kilometri posibili, dar dincolo de aceasta îmi place să călătoresc.

Îmi place să ies dimineaţa foarte devreme în curte, undeva departe, şi să mă trezesc de la aer şi de la o anume linişte care mă face să ciulesc urechile după vânt, insecte, avioane, cântecul cocoşilor; sunt dimineţi în care nu îmi aud inima bătând şi îmi fac bine. E cel mai frumos moment al zilei, poate chiar mult timp cel preferat, aş vrea să mă trezesc cu zâmbetul pe buze şi liniştită. Îmi vine în minte o terasă undeva prin Timişoara, unde beau o cafea şi vă scriu un articol pe blog pe care îl citiţi tot la cafea sau ceai, savurând-ul cuvânt cu cuvânt. Îmi vine în minte prispa de la ţară, unde am simţit prima dată că vreau să scriu şi că încă îl caut pe acasă.

De undeva de aici şi numele blog-ului. Dincolo de nume, acest blog sunt eu pe tot felul de bucăţi, puse aşa cum îmi vine, fiindcă nu prea îmi place să mi se facă analiză pe text. Însă, şi dacă aş încerca să scriu aici despre evenimente culturale, despre Raja, despre o persoană publică, acest blog ar fi tot PERSONAL. Am intervenit cu acest paragraf strident în contrast cu dimineaţa însorită fiindcă recent mă căutam pe internet de blog şi am văzut că era la categoria blog personal. Mai erau şi unele la categoria jurnal şi....m-am încruntat puţin ca mâţa în calendar în faţa enumerării respective. Dacă eu după opt ore de stat cu nasul în calculator ajung acasă şi scriu, dacă râd şi plâng pe tastatură, dacă vibrez prin ceea ce povestesc folosind cuvintele aşa cum eu o fac, dacă mi-a păsat de subiect suficient cât să îl abordez, nu are cum fi altfel decât personal. Nu conţinutul ci felul în care scriu ceva îl face personal.

Cu sau fără dimineţi însorite, am minunatul obicei de a spune prea multe cui, când şi dacă se poate unde nu trebuie. Aşa că aş vrea ca oamenii să înţeleagă că nu ţin un fel de jurnal plin de hiperbole aici, că nu  reglez conturi şi că nu sunt nici jurnalist nici bloger doar fiindcă scriu aici, deci nu am pretenţia de articole profi sau obiective. Din casa mea, de acasadelazak, redau ceea ce văd prin fereastra mea şi uneori vă deschid uşa şi poate uneori vă chem în sufragerie la un ceai dar atât.

Când soarele te mângâie pe faţă, o faţă care a avut destule umbre, nu ai cum scrie despre asta impersonal. Sau eu cel puţin, nu văd rostul de a o face decât dacă doresc să abordez prognoza meteo.

Am spus despre dimineţi. În ultimele seri am adormit de nenumărate ori gândindu-mă cât îmi iubesc familia. Oriunde aş călători să redau dimineţi, locuri verzi, oceane albastre peste creste de munţi, aroma unui ceai într-o librărie din altă lume, ştiu că îmi doresc să îmi găsesc mereu drumul spre ei şi să conduc încolo cu zâmbetul pe buze din orice direcţie aş veni.

Cât despre direcţii şi soare în noiembrie, m-a pişcat melancolia verii, a şinelor de tren, a depărtării, a dorinţei de a vă grăi de prin alte părţi. Până atunci...