Trenule, maşină mică!

Dimineaţa am reuşit să îmi cumpăr o cafea de la ăia din gară, ştie Alina care, că am băut suc acolo împreună. Ideea este că am plecat din satu-mi de pe la ora şapte pentru a fi sigură că apuc să beau o cafea şi să mă urc în trenul de 08,30. Trenul ăsta e IR, adică interregio, adică nici cal nici măgar. Pe vremuri aveam rapid, accelerat şi personal (dubioasă rău ultima denumire, nu mi-am explicat-o niciodată), acum avem IR cu jdămii de numere din câte patru cifre.

Trenul era trecut la plecări de la linia 1, sau aşa am visat eu la ora aia. Şi cum îmi savuram eu cafeaua şi mă gândeam să fac poze să mai vadă lumea cum mai arată gara din Constanţa, aud cum se anunţă că trenul minune pleacă de la linia 5. Din fericire nu aveam bagaje aşa că am zburat prin pasaj pentru a urca de pe peronul care trebuie, evident în trenul pentru care aveam bilet. Da, biletul era cumpărat de cu o zi înainte, clar. Călătorului îi şade bine cu drumul şi cu bagajul făcut din timp. Era să plec fără telefon, dar mai contează!

Una peste alta, nu vă pun poze din gară. Chiar dacă mă inspiră unele treburi, nu sunt ele de blogul meu, aşa că trecem peste. Dar în gară acum este mult mai curat comparativ cu ce an doriţi voi, mult mai puţine magazine (chiriile sunt foarte mari, după cum m-a iluminat doamna de unde mi-am cumpărat apă), şi chiar şi mai puţine exemplare din fauna...specifică. Asta pe zi, cel puţin. Tot doamna de la magazin mi-a spus că există un contract cu o firmă particulară de pază şi de aici şi aparenta linişte din gară. Spaţiul s-a extins iar celor de la casa de bilete nu le mai ia trei ani să se mişte şi nu mai vorbesc în sictir. Pănă la următoarea plecare am timp să revin asupra acestei opinii, e clar.

Şi iată-mă în tren. Uşa de la vagon se deschide prin acţionarea unui buton, adio luptat cu uşi din fier masiv şi cu trei valize simultan! În bouvagon curăţenie şi scaune de dimensiuni acceptabile, cel puţin aşa îmi par după chinuitorul drum de peste douăzeci de ore de astă-vară înspre Bihor, pe un scaun în amintirea celor din Săgeata Albastră. Loc mic, ţeapăn şi înghesuit. Mă aşez pe locul meu, curând urcă şi alţi călători dar bouvagonul nu se umple, deşi denumirea de BOUVAGON dă de înţeles destule!!

Conform grafic, trenul pleacă la 08,30 dar ori că mergi pe bicicletă, ori că eşti în acest tren, cam tot aia. Ba, cu deosebirea că pe bicicletă te poţi deplasa mai rapid şi îţi îmbunătăţeşti condiţia fizică. Casc gura şi ochii pe geam şi văd cum rulăm în lehamite în paralel cu bulevardul Brătianu. Iată şi dosul magazinului Cora, iată şi intersecţia Cora. Aproape că aş avea timp să cobor să îmi fac piaţa la cum ne mişcăm. Odată cu toate aceste gânduri, se mai naşte unul. Obsesia aceasta de a privi pe geam la începutul călătoriei o am de când mă ştiu, şi am încercat din răsputeri să mă întreb ce vedeam pe geam de dinainte de f...cking Cora asta care parcă a devenit buricul punctelor de reper (că şi dacă vii de pe autostradă cam tot pe acolo treci de multe ori), dar nu am reuşit să îmi amintesc. Ţin minte ceva blocuri mai înalte dar în rest...oare ce vedeam din tren?

Mai departe. Prezentăm biletele la control şi apoi dau să mă duc la toaletă dar nu găsesc nici o clanţă, nici o manivelă, nici un buton să ies pe culoar. La urcare, uşa era deschisă aşa că nu am apucat să o analizez. Până la urmă, îl întreb pe naşu care îmi spune amuzat să poate e cineva în baie şi de aia nu am putut intra. Nu am putut ieşi domnule,, nu că nu am putut intra! În fine, trebuie să caut un buton. Butonul nu mai era, era o gaură, dar am băgat degetul în ea şi a funcţionat. Am un deget bun. Baia...ei bine...nu e baie, ăsta e clar W.C. Singura variantă mai respingătoare care îmi vine în minte sunt toaletele ecologice. No comment! Până la urmă, dacă am apă la mine nu e musai să o şi beau.

După ce terminăm de admirat Cora şi apuc să mă duc la toaletă (crescuse viteza peste 20 km/h), ne oprim în câmp. În câmp. Şi stăm, şi stăm. Aş fi avut timp să ajung trenul din urmă, cu tot cu cumpărăturile menţionate anterior, şi fără bicicletă. Naşu încearcă să comunice ceva prin staţie, dar nimic. Până la urmă suntem anunţaţi că vom avea o întârziere de douăzeci de minute. Deocamdată, îmi spun, şi iar îmi vine în minte călătoria spre Bihor când am avut aproximativ două ore jumătate întârziere şi când nişte oameni şi-au întins un cearceaf pe hol, în faţa W.C.-ului, s-au învelit şi au dormit acolo şi nimeni nu s-a mai dus la baie de ei. Alături de ei, aşezaţi regulamentar pe nişte bagaje, alţi doi mâncau conserve cu pâine şi cu mâna...un tablou pe cât de greţos, pe atât de real. Aş fi vrut să fac şi atunci ceva poze dar...spiritul de conservare m-a împiedicat. Să ne punem maţele la loc şi să ajungem la Bucureşti, că într-acolo am călătorit.

Iar dacă am fost, să ne şi întoarcem, tot la clasa I, fiindcă aşa a fost să fie în aceste călătorii, o daaa, inclusiv în aia înspre Bihor.

Ajung cu răsuflarea tăiată pe peron, obosită şi gată să mă sui în tren cu jumătate de oră înainte de plecare numai să ştiu că plec, nu de alta dar e ultimul tren înspre Câţa pe ziua respectivă. De data aceasta, surpriză. Nu mai avem bouvagon, avem compartimente iar scaunele sunt la fel de comode şi vagonul la fel de curat. Dar nu mai avem prize ca în trenul de dimineaţă. Ce contează că risc să rămân amanet în gara din Câţa la unsprezece noaptea şi mai am doar o liniuţă la telefon? Detalii! De aia nu suntem fericiţi, că ne împiedicăm de detalii din ăstea.

Apoi suntem anunţaţi că se va pleca cu ...aţi ghicit, întârziere! fiindcă aşteptăm nu ştiu ce tren, să preluăm ceva călători din el. Nu am văzut respectivii călători, dar îi cred pe cuvânt pe ăştia de la C.F.R., aşa cum cred afişelor lor despre respect, curăţenie, siguranţă şi călători frauduloşi. Cum spuneam, nu am văzut respectivii călători, dar am văzut altceva. Aş vrea să fiu imparţială când voi spune ...dar!

Cum stăteam eu pe scara trenului şi vorbeam cu cei care m-au condus să se asigure că plec, urcă doi tipi undeva între douăzeci şi treizeci de ani, mai să mă dărâme, şi se mai şi scuză ironic. Duhnesc a băutură de la o poştă, aşa că mă prefac că nu i-am observant. Apoi, ce credeţi? Unul dintre ei o ia înainte să vadă ce e prin vagon iar celălalt se pune în genunchi şi începe să se târască cerşind celor din vagon....după ce termină, îi văd trecând nemulţumiţi prin faţa mea pe peron, nemulţumiţi că au făcut doar cincizeci de bani.

Trece şi nenea cu revistele şi ajung IAR la concluzia că cel mai bine este să nu călătoreşti noaptea iar dacă e musai şi te prinde noaptea pe drum du-te la vagon cuşetă, unde toaleta chiar e curată, există săpun şi hârtie,e linişte şi în afară de tine şi tovarăşii de vagon doar naşul te mai deranjează şi asta maximum de două ori. În rest, curăţenie iar uşa de la vagon SE ÎNCUIE şi nu îţi mai urcă te miri cine de te miri unde. Sfârşit.

Pe drum, povestesc cu doamnele din compartiment despre ce înseamnă a călători singură ca femeie şi le spun că pe mine nu mă deranjează. Ele sunt de altă părere. Apoi deviem de la subiect şi mă trezesc că stau la poveşti cu o doamnă din Timişoara care stă de câţiva ani undeva prin Kilometrul 4-5,mai departe de Dorally, înspre Mangalia, şi care îmi spune că este un cartier o.k. cu care s-a obişnuit şi umblă singură şi noaptea...pe mine lumea a ţinut mereu să mă sperie cu acest cartier pe care nu îl cunosc şi în timp ce ea îmi vorbea m-am întrebat de ce. Trecem peste.

Sper să iau cât de curând un tren înspre Timişoara. Discuţia a continuat tot drumul, pânâ când doamna m-a întrebat dacă au Cora şi cei din Basarabi. Iar Cora?! Mdap, ajunsesem în Constanţa, şi chiar recuperasem întârzierea. Iar m-am întrebat ce a fost înainte de Cora. Cred că mai multă linişte pe pământ.

În gară, nu ştiu unde mai erau cei de la pază, dar erau în schimb prezenţi taximetriştii şi alţi neni cu obiect de activitate să spunem...neidentificat. Erau orele douăzeci şi trei şi puţin, şi am văzut un autobuz 100 plecând din gară, dar părea gol, poate doar se ducea la garaj. După aia a mai trecut tot dinspre gară un 2 sau un 5, dar iar nu ştiu ce era cu ele. În rest, nimic! A, ba da, nişte câini...cam supăraţi. Ăştia măcar nu erau supăraţi pe mine sau nu mă dispreţuiau pe considerente utopice amestecate cu motive întemeiate.

Recomand cu încredere Simpa Trans înspre şi dinspre Bucureşti, deşi pe timpul zilei nu este aşa grav. Ba chiar a fost plăcut, mai puţin statul în câmp şi contemplarea lui Brătianu.

Să aveţi drum bun oriunde v-ar duce viaţa. Şi fie să vă ducă într-un loc mai bun, dacă este cazul.

Închei această postare spunând da, îmi place să călătoresc!