Imaginea unei fete cu văl întinsă pe o podea într-o semiobscuritate depresivă te poate face să tragi aer în piept. Nu pare a avea mai mult de şaisprezece ani, iar trăsăturile ei frumoase se acund sub un fel de inexpresivitate tragică. Treaba stă cam în felul următor: ea este văduvă. Nu are voie să râdă, să se gătească, să danseze, să gătească mâncare (decât pentru ea), inclusiv să mănânce mâncare gustoasă. Trebuie să ţină un fel de post. La şcoală sau la muncă nici atât nu se pune problema de a merge vreodată. Tot ce ar fi avut de făcut ar fi fost să îşi servească soţul, soacra şi să îşi crească copiii. Dar soţul nu mai este, aşadar ea trebuie să zacă într-o cameră aş spune parţial utilată, uitată de familie, izolată de societate, educată să îşi aştepte sfărşitul comportându-se conform tradiţiei.
Imaginea, recunosc, este dintr-un film indian, dar m-a răscolit până în fundul mării. Mi-am adus aminte de destule momente în care am simţit că tot ce doresc să fac este să mă întind pe podea şi să zac (fără nici o legătură cu numele Zak) până ...mai apoi. Şi nu eram văduvită decât de o relaţie încheiată, sau de o altă pierdere , sau alta dar nici o pierdere nu a oprit timpul în loc. Diferenţa este că sunt suficient de norocoasă să nu fac parte dintr-o cultură care mă educă să nu îmi continui viaţa, să nu sper, să nu îndrăznesc să reîncerc. Dar oare cât de norocoasă?
Astăzi în timp ce aşteptam lumina verde a semaforului o voce îmi ciocănea insistent în tâmple CE COMPLEXĂ E VIAŢA!!
Ce-i drept, lumea în care trăiesc, dar mai ales lumea de la televizor care încurajează în direcţii greşite această lume, nu îmi cere acest doliu extrem. În schimb îmi cere uneori o detaşare pe care nu o găsesc la magazin, o cumpătare nedisponibilă online, şi o superficialitate pe care din păcate cred că am scos-o din teacă exact aiurea. Am fluturat sabia deasupra capului, am făcut entorsă la mâna dreaptă, dar după ce am bravat total aiurea sau am dat-o în bară (am dat în bara cu sabia), m-am făcut ţăndări la primul cutremur de conştiinţă. Aşadar, nu curge lapte şi miere pe nicăieri în lume, din nici un punct de vedere. Aşadar, viaţa e complexă.
Unii îşi găsesc alinarea în credinţă, dar de departe cei mai norocoşi îşi găsesc alinarea în ei înşişi. Nu spune nimeni că nu pot fi aceeaşi. Dar toată treaba asta cu religiozitatea pe mine personal mă scoate din minţi, nu pot respecta anumite lucruri fiindcă mi-au fost puse în traistă la pachet şi nici măcar nu le ştiu gustul, nu pot primi cu mintea deschisă ceva care uneori parcă mi s-ar băga cu târnăcopul, mai ales ceva care trebuie primit cu inima deschisă...
Îmi făcusem o grămadă de planuri pentru zilele libere, fără a lua în calcul altceva decât ceea ce am de făcut fiindcă în zilele nelibere sunt ocupată...cel puţin ca timp. Când am realizat că este sărbătoare sincer m-am enervat, fiindcă în timpul săptămânii nu prea am când spala, aspira şi aşa mai departe...chiar m-am enervat urât de tot. Un lucru nefiresc şi poate condamnabil, dar care spune multe despre starea mea de spirit din ultimele luni. Aproape că mi-a scăpat o înjurătură.
Apoi m-am enervat fiindcă m-am apucat să caut oameni pe la telefon şi pe acest facebook şi nimeni nu mi-a răspuns, nu ştiu ce făceau şi nu despre asta e vorba (adică despre ce făceau), dar am intrat în panică fiindcă să îmi pun la punct blog-ul era singurul lucru de care mă puteam ocupa, şi pentru care chiar nu ştiu când mai găseam timp. Am intrat în panică şi m-am ofticat de acest ignore, nu că aveam dreptul să mă oftic, nu că îmi datora careva ceva, doar că era deja dincolo de frustrare.
Viaţa e complexă, cum spuneam. Din exterior reiese că făceam o tragedie din nimic. Din interior, pe cuvântul cuvântului meu că nu mai aveam stare şi nu mă puteam calma pe subiect. Căutam de ceva timp ajutor şi nu mai aveam nici cea mai vagă idee ce să mai încerc. Într-o perioadă în care nu mai vreau să aud de muncă şi de multe altele, raza mea de soare nu putea răsări fiindcă nu mă descurc eu singură. Am decis să mă duc prin oraş să culeg un material pentru blog, în casă deja nu aveam ce face, rar văd filme, în rest timpul liber plus calculator înseamnă de cele mai multe ori scris. M-am îmbrăcat şi, în timp ce stăteam pe scaun încercând să mă adun şi să decid traseul, am primit un telefon care a schimbat toată ziua. Sincer, am primit două. Ultimul era un răspuns la un sms în care ceream ajutorul legat de blog.
Ambele telefoane au răsturnat ziua cu susul în jos, în mai multe direcţii, şi nu fiindcă supraanalizez eu, ci fiindcă viaţa e complexă. Pe de o parte, o prietenă care a trecut prin ceva inevitabil de trist, un deces, al bunicului său. O cunosc de ceva timp, şi pot spune că e exact omul acela puternic trecut prin toate cele, şi din ce trece din aia dă de alte încercări. Pe de altă parte, în mod nesperat, un apel în care mi s-a oferit ajutorul pentru blog. Am răspuns ambelor apeluri, fără a sta pe gânduri, nu pot sta cu mâinile în sân uneori, sau în banca mea...iar şansa de a face până la urmă ceva legat de blog a fost o rază de lumină şi de inspiraţie.
Aceste două persoane m-au inspirat de multe ori, şi nu sunt singurele, mă inspiră mulţi pasageri prin viaţa mea, fie că le place sau nu. Nu scriu despre voi fiindcă mă plictisesc, şi chiar şi când nu scriu despre voi uneori pornesc de la voi.
În încheiere, spun că eram acasă la această prietenă şi am luat-o de mână iar ea printre lacrimi mi-a spus:NU CONTEAZĂ ALTCEVA DECÂT SĂ AJUŢI ŞI SĂ FII BUN, FAPTELE CONTEAZĂ, NU IEI NIMIC CU TINE.
Aş vrea să îi răspund cu versurile lui Costel Botezatu: Ştiu că nu-i Iad şi nu-i nici Rai, ce-ai dăruit atâta ai.
P.S. Viaţa este complexă, iar dacă chiar am dăruit ceva vreodată, ieri am primit foarte mult. Aşa consider. Am rămas cu multe gânduri după ultima perioadă, dintre care cel mai mult se lăsa aşteptat cel al unei după-amiezi însorite, nesperat de calde şi de...liniştite.
Iar dacă viaţa este complexă, daţi-mi voie să vă spun că devine complexă datorită celor mai simple dar şi mai umane gesturi în anumite situaţii. Daţi-mi voie să vă spun că nu ştiu cât de bine o trăiesc, nici cât de bine o observ. Dar asta este deja altă discuţie.
Nu trebuie să fii întins pe podea pentru a fi la pământ, şi nici cu lacrimi în ochi pentru a plânge din tot sufletul tău, şi nici să spui dacă faci un gest la momentul potrivit. Dedic aceste rânduri unor prietene care îmi lipsesc enorm, pe cât de îndepărtate geografic, pe atât de strivite în inima mea.
Ne vedem pe blog.
0 comments:
Trimiteți un comentariu