Scările formau o spirală ameţitoare, o purtau înspre alte culori, înspre un soi de lume abstractă fără umbre şi lumini. Nici măcar un zgmot, liniştea era ca o ceaţă bizară şi densă. Doar pulsul galaxiei se agita abia perceptibil în coşul pieptului.
Dorinţa ei nu mai ardea ca în lumea supusă nevoii de oxigen, însă ea nu era nici serenă nici eterică. Dorinţa ei era să nu mai plângă, fiindcă doar în hiperbole lacrimile sunt stele sau petale de flori. Fiindcă nu este poetic decât în poezii să plângi. Şi fiindcă şi cea mai mică lacrimă doare. Poate doare obrazul pe care îngheaţă sau poate dor irişii ce o privesc, ori irişii ştiu ce sunt acelea lacrimi.
Astfel se ducea încet într-o direcţie fără a şti în care, lipsită de bătăi de inimi în plus şi cu un ocean sărat care nu îşi găsea locul nicăieri în lumea de zi cu zi. Imaginaţi-vă că a vorbit cu cine vreţi voi. Imaginaţi-vă că i-a spus:
-Opreşte-mi lacrimile, opreşte-mă pe mine dacă aceasta a rămas singura mea reacţie la orice, oricând, oricum, ca un reflex. Şi pentru fiecare lacrimă pe care nu o vărs, indeplineşte o dorinţă nespusă cu adevărat arzătoare.
Lacrimile nu transformă lumea în bine. Sunt doar refularea sub formă fizică a poate ani de mii şi mii de gânduri. Nu le condamn şi nu le aplaud. Dacă ea trebuie să cerceteze acele scări pentru a scăpa de o povară, îi doresc îndeplinirea acelei dorinţe. Iar dacă prin despovărarea ei, şi cei ce au privit acele lacrimi devin eliberaţi, atunci merită să urce nu-ştiu-câte trepte.
Nici nu şi-a dat seama când a pus piciorul pe ultima treaptă. Ochii i s-au umplut. De o lumină, intensă, caldă, lumină ce avea să usuce multe alte lacrimi din irişi înfloriţi frumos în drumul ei prin lume.
0 comments:
Trimiteți un comentariu