Un galben ceţos mângâie faţada unor clădiri, clădiri neinteresante de altfel pentru mine. Observ perdeaua de galben de după o fereastră paralelă faţadei îngălbenite de lumina de toamnă. Mai trec câteva minute până ajung la concluzia că doar un pictor sau un fotograf ar descrie bine-bine acest galben, să îl vedeţi şi voi. Mă duce cu gândul la nostalgii, la gutui, la grâu, la crizanteme, la boabe de struguri mai dulci decât un sărut. Dar este ceţos, este rece fără a fi proaspăt, este ...şters.
Toamna este cel mai plângăcios anotimp şi cel mai primitor, ascunde după frunze răpuse şi rafale de vânt biciuitoare un cuptor de sentimente şi speranţe. Toamna este cel mai curajos anotimp, şi nu primăvara. Fiindcă aparent ne ia soarele, plaja, lumina zilei şi aşa mai departe. Şi fiindcă anunţă iarna. Prea puţini oameni vor primi ploi reci, gri etern şi mov intens trist cu braţele deschise şi cu zâmbetul pe buze. Prea puţini oameni vor vedea dincolo de ploi şi de temperaturi în scădere.
E timpul recoltelor. Şi este timpul odihnei. Pământul ars de soare, însămânţat, greblat, plivit, cules, aşteptând docil spre a fi ascuns sub zăpezi şi straturi de gheaţă, se odihneşte. Ce ar fi de noi de s-ar opune anotimpurilor însuşi solul? Da, toamna e anotimpul odihnei. Nu e capricioasă şi nu promite zile care apoi nu mai vin. Ne lasă să plângem pe stradă mascaţi de picăturile de ploaie. Ne lasă să râdem la un pahar de vin fiert. Ne hrăneşte cu ce e mai bun din mere, pere, gutui, struguri şi chiar prune. Ne astâmpără după vară şi ne încurajează pentru iarnă.
Galbena panoramă a rămas neclintită cât am aşternut aceste cuvinte. Vremea nu este nicicum. Poate fi tristă fiindcă aşa m-am obişnuit eu să fiu, sau poate o condamn să fie tristă fiindcă în loc să fiu pe străzi sau să călătoresc zac de două zile cu un fel de răceală. Fug de calculator de ani de zile şi am ajuns să îmi petrec timpul cu el, ca soluţie la orice altceva când stau ca leul în cuşcă.
Nu prea pot suferi toamna, mă răscoleşte fizic şi psihic legat de o grămadă de chestii. Însă anul acesta o văd altfel. O văd oferindu-ne ceea ce nici un alt anotimp nu face. Ne aduce toate cele şi nu ia nimic cu ea când pleacă. E doar două după-amiaza dar mi se pare că e incredibil de târziu. Nimic nu e la locul lui iar timpul potrivit se lasă aşteptat cam mult.
Vreau să scriu iar. Dar încă nu e momentul. Mă îndrept cu paşi mici de ordinul orelor către o altă săptămână în care încerc să fac robotic lucruri de care nu mai am chef demult dar pentru care nu am alternative. Odată ieşită din casă, inspiraţia nu se va lăsa aşteptată. Doar că nu prea este timp.
Cumpăr timp, cumpăr timp, cumpăr minute de preţ şi ore pentru a putea scrie cu adevărat, despre ceva adevărat. Vreau să văd toamna cât încă este aici sub fereastra mea. Vreau să îi văd răsăriturile, frunzele, norii, soarele altfel în fiecare zi.
M-aş duce la o plimbare în secunda doi dacă organismul meu nu ar fi făcut revoluţie după zile şi nopţi pierdute şi cutreierat prin frig. M-aş duce să cumpăr două-trei ore pentru o plimbare mâine sau poimâine, pauză de la patru pereţi pentru a servi o cafea cu doamna-toamna.
0 comments:
Trimiteți un comentariu