E târziu

E târziu, sau poate aşa se adună câte cinci ani pe muchia mesei şi cad seara cu un zgomot de pahare de cristal sparte din neatenţie sau neîndemnare. Din când în când mai numărăm un an de când a fost ultima dată o anume zi dintr-o anume lună a anului. Ne scădem ce am adunat şi uneori ne dă cu plus inutil de emoţii şi amintiri. Aş vrea tare mult şi bine să închid toate porţile între mine şi istoria respectivă, între mine şi toate istoriile, iar poarta să rămână ferecată, acoperită de muşchi de pădure, de nerecunoscut în umbră, să fie în cel mai rău caz o poartă cu o poveste de pe foi şi nu din suflet. Aducerile aminte insistă pe lângă zăvor şi lacăte şi improvizează chei din te miri ce agrafă plină de rugină, praf sau păr. Şi atunci cauţi linia aia paralelă între acum şi acum un an sau ieri şi mergi pe ea nu din punctul A în punctul B ci la infinit profitând de puţina geometrie pe care o mai ştii, să vezi până unde există paralelism. Până unde NU se întâlnesc şi nu îşi seamănă.

În seara aceasta unii dintre noi aşteaptă să vină Moş Nicolae, aşteaptă cuprinşi de insomnie, cu ghetele lustruite şi cu sufletul la gură. Anul acesta eu am primit ceva, nu în ghete ci într-o pungă albastră. Dimineaţa, ceva trimis de mine a ajuns la destinatar, şi încă peste destui munţi, ca o fericită coincidenţă de Moş Neculai. Timpul trece. Putem strica sau pierde sau arunca obiectele şi ne putem pierde unii de alţii fără a ne mai regăsi. Dincolo de prăjitura caldă din cuptor, dincolo de pisica care m-a făcut să râd din toată inima, dincolo de plicul deschis la mii de kilometri, dincolo de obiecte şi ceea ce primim şi ce dăm rămânem cu ceea ce simţim. Singurul lucru comparabil cu a zâmbi dincolo de poarta cu care mă luptam ieri este felul în care mă face să mă simt probabilitatea ca eu să fi pus un zâmbet pe faţa cuiva drag sau doar cuiva căruia am vrut să îi dăruiesc două secunde.

Râdem, ne ţinem de mână la cea mai faină piesă, dansăm, povestim la vin roşu pe îndelete, ne prefacem că ne interesează să discutăm politică atunci când ştim că putem vorbi despre absolut orice din noi, ne scriem sau ne trimitem un link cu o melodie faină, ne aducem aminte să ne aducem aminte. Aşa am putut eu spune unor oameni că sunt acolo chiar dacă sunt aici. Nu mi s-a mai întâmplat de ani buni să încerc să fac o prăjitură pe care să o mănânce prietenii şi să îmi rămâna prieteni. Ce aş vrea? Să pun o pereche de bocanci numărul patruzeci şi trei şi să îi umple Moşul cu ce ştie el mai bine şi mai bine decât oricine. Dar nu asta aştept în seara aceasta. În seara aceasta nu mai aştept nimic după ce am primit şi un cadou şi răspuns la gândurile mele trimise prin poştă.

Lăsaţi ghetele. Lăsaţi obligaţiile. Vă doresc să aveţi parte de măcar una dintre următoarele:

Muzică faină live, o bomboană de la colegii de muncă, o felicitare de la prietenii din mare depărtare, un cadou confecţionat de propriul copil, o floare îngheţată de zăpadă de la omul drag, un telefon tot de departe fiindcă nu aţi fost uitaţi, colinde la radio lângă sobă ascultate în tihnă, gânduri bune, pace.

Cu drag, atât cât îmi permit, celor ce mă citesc. Şi am închis încă o poartă. E târziu.