Ecou...ou...ou...uu

Nimic nu îmi pune dop mai bine pe sticluţa cu cerneală decât acea tristeţe stupidă şi repetitivă de a mă fi certat cu cineva pentru că eu nu ştiu să tac din gură şi să ţin pentru mine ce îmi doresc şi ce mă deranjează. Totuşi, în ultima vreme ceva îmi pune mai cu succes dop, o accidentare veche la umărul drept, dacă îi pot spune aşa, că nici accidentare nu e. Ideile îmi clocotesc totuşi în cap. De ce mai am eu Facebook, skype sau chiar şi blog? A ajuns această nevoie de contact uman dincolo de orice limită a logicii şi a bunului simţ? Cunosc cel puţin o anume persoană (pardon, am cunoscut) care vă poate confirma răspunsul la întrebarea de mai sus. S-ar crede că acest articol  m-a inspirat şi că l-am citit cel puţin o dată pe ăstalalt articol. Da, le-am citit pe ambele. Iar articolul Alinei nu face decât să mai adauge câte o picătură la paharele deja pline aliniate pe un bar din care intenţionez să beau jagermeister până mă teleportez cel puţin în Bihor sau măcar în afara realităţii. Celălalt articol vorbeşte de la sine şi nu vreau să îl comentez, ajunge că l-am menţionat asumându-mi ceva riscuri.

Nu îmi plac mesajele pe Facebook cu 'Crăciun Fericit', mi se par cele mai seci din lume. Mai ales venite de la oameni care au numărul meu de telefon. Am încercat eu să apreciez că s-au gândit două secunde cât să îmi arunce asta în privat, dar tot sec e. De asemenea, insist că nu aş spune 'te pup' unei persoane pe care ştiu că, din orice motive vreţi, nu aş pupa-o în realitate nici să fim uitate într-un lift două zile. Ce mai e şi prostia asta cu te pup, te îmbrăţişez, te...doare mintea! Am primit la te pup virtuali anul asta de la o grămadă de inşi cu care cel mult pot împărţi o strângere de mână ceremonială şi rece.Apoi, rămâne aspectul miilor de like-uri care poate te fac să te simţi bine o secundă. Avem timp să dăm like, să spunem vai eşti bolnav, să înşiruim peste patruzeci de comentarii la un status, dar nu ne sunăm, nu dăm SMS nici cât să contramandăm o întâlnire programată, nu ne vedem şi când ne vedem nu găsim ce să discutăm şi ne grăbim acasă. Sunt de acord că pe internet toată lumea pare mai interesantă. Cred că este unul din motivele pentru care am noroc că pot transmite ce gândesc pe internet. Pentru că, ŞTIŢI, atunci când aplic aceste gânduri în discuţii concrete şi directe, primesc ca răspuns o mare tăcere şi un spate întors (pe dos).

Şi acum, să terminăm cu ce nu îmi place. Atât timp cât am cont pe FB şi scriu că mă doare umărul acolo, feeling wonderful şi alte panarame, degeaba critic lucrurile de mai sus şi spun că nu îmi plac. Poate voi reuşi să mă limitez la promovarea blog-ului pe acolo, fără discuţii cretine şi oameni în listă, dintre care pentru unii nu exist nici virtual, ne ignorăm complet chiar.

Îmi place că am întâlnit şi oameni cu care am ce discuta, pe care îi pot asculta cu plăcere chiar dacă vorbim de lucruri neplăcute, chiar dacă nu suntem mereu de acord asupra a tot. Îmi place că am ajuns să îi cunosc pe unii dintre ei şi ştiu că ne apreciem reciproc, fără cuvinte goale, descoperite de orice gest care le-ar arăta adevăratul sens. Îmi place că uneori internetul şi chiar măria sa FB alungă sutele sau miile de kilometri dintre mine şi câte cineva, chiar şi cu like şi patruzeci de comentarii la un status. Îmi aduc aminte foarte clar de o vreme în care scriam mailuri foarte lungi şi aşteptam câte o săptămână alte mailuri lungi ca răspuns; acest lucru chiar mi-a dat ideea unei noi rubrici aici, scrisori. Îmi plac îmbrăţişările şi cum nu simţi cum trec orele la o cafea, într-un loc aglomerat, unde nu sunteţi decât voi (sau noi) şi decorul e doar un decor şi atât.

Dintr-o mare prostie, nici nu pot şi nici nu vreau să spun altfel, încă nu sunt prima care să rupă o aparentă relaţie, să dea un unfriend (vai vai vai!), să uite pe cineva cu tot neamul său. Dar sunt din ce în ce mai sigură că va veni o vreme şi pentru uitarea mea, mai ales că timpul circulă numai înainte. Şi nimic nu va mai fi la fel, nici măcar eu. Credeam că vreau să vă spun să nu subestimaţi realul în favoarea virtualului, dar este fix treaba voastră cum trăiţi.

Între momente de umplutură pe internet şi a atinge un instrument muzical pentru a comunica, aş alege oricând cea de a doua variantă, doar că nu ştiu să cânt, sau nu încă. Mi-ar plăcea să nu mă mai doară una alta şi să mă sui în tren exact în ciuda lui FB şi a anilor trecuţi peste peron. Indiferent de care parte a baricadei vă situaţi referitor la ce am spus, amintiţi-vă că ideile mele, acolo unde vi se aplică şi acolo unde nu vi se aplică în nici un caz vouă mi se aplică mie.

Să ne vedem sănătoşi, chiar dacă nu neapărat unii cu alţii.