Sincer, cred că ar şti despre ce este vorba şi fără indiciul din titlu. Am vorbit cu orele la telefon trei ani de zile, am cântat, ne-am scris, ne-am vizitat, am comentat postările de pe defunctul acasalazak, am comentat orice şi oricând. Nu am spus mereu ce trebuia, nu a spus mereu ce mi-am dorit. Ba ne-am mai şi certat. Dincolo de toate care sunt deja şi făcând abstracţie de ceea ce va fi, azi doresc să vă spun pe scurt povestea ei.
Prin 2010, un an care schimba totul dar care s-a încheiat cu revenirea mea în Năvodari, eram undeva la o cântare cu ocazia zilei de Întâi Decembrie. Locul îl ştiam dinainte, mic şi îngrămădit, nici foarte aerisit dar foarte populat. Îl ştiam şi pe cel ce cânta, încă de ani de zile, fiind prieten cu frati-miu. Aşadar când am auzit că se organizează ceva special pentru Întâi Decembrie nu am stat pe gânduri.
Am ajuns relativ târziu însă spectacolul nu începuse iar cei de la masa tipului ne-au făcut loc fără alte comentarii. Lumea era în costume populare iar pe undeva era şi un drapel. Mai toţi cu tricolorul în piept şi cu zâmbetul pe faţă. În acea seară am auzit eu pentru prima dată Straja/ Bucovina lui Grigore Leşe. Poate nu îmi aduc aminte titlul dar cu siguranţă îmi aduc aminte versurile. Şi tot atunci am auzit vocea ei. La un moment dat barmanul o ameninţa în glumă că o va trimite să cânte de afară.
Una şi cu una fac două. Când a trecut prin dreptul meu am prins-o de încheietura mânii şi i-am zis cât îmi place vocea ei. Apoi am discutat despre brăţările făcute manual, se ocupă şi cu aşa ceva. Apoi mi-a zis id-ul de facebook dar nu am reuşit să o găsesc. În ultima mea seară în acel oraş, ne-am reîntâlnit întâmplător şi ne-am luat în braţe de parcă deja ne ştiam de cei trei ani. Şi restul e istorie. Acum ne avem pe facebook, va citi asta.
Dacă ar fi să vă spun povestea ei, chiar şi fără această introducere, aceasta ar fi cam aşa:
În 1978 se năştea undeva prin sudul ţării o copilă despre care nu ştiu nimic. Nu ştiu cum i-a fost copilăria sau adolescenţa. Pot îndrăzni a spune că a crescut într-un fel ca o floare între buruieni, iar dacă pare prea dur, voi spune că a crescut într-o seră şi totuşi e plină de naturaleţe. La un moment dat, această copilă şi-a luat viaţa în mâini şi într-un fel lumea în cap, când încă era poate o copilă. Însă nimic din ce a făcut apoi nu a mai fost copilăresc, poate doar pachetele schimbate cu mine, ori acelea au fost gesturi incredibil de drăguţe. S-a ridicat mereu şi a ales un drum înainte şi să zâmbească. Toţi prietenii mei au avut o viaţă presărată de greutăţi care nu au depins de ei şi cărora le-au făcut faţă într-un mod în care eu nu ştiu dacă aş fi în stare şi bineînţeles nu vreau nici să aflu de preferinţă.
Acum, nu ştiu cum îi este. Ştiu doar că merită să scrii despre un om care este optimist dincolo de probele contrarii, care are timp să asculte inepţii şi să trimită pachete cu mii de detalii ambalate individual, care creşte singur doi copii, care munceşte pe brânci, face naveta, creşte copiii dar mai are timp de citit o carte, de ascultat muzică, de cântat, de creat bijuterii handmade, de admirat soarele toamna în parc, de sărit din microbuz în microbuz până în vamă şi înapoi, de spus vorbe bune altora când numai ea ştie ce i-au auzit urechile şi ce a primit de la viaţă.
Poate greutăţile ne fac implicit mai puternici şi mai buni. Dar dacă ea nu era aşa, nu avea cum deveni în urma unor experienţe sau greutăţi. Merită cel puţin un articol pentru a şti ÎN SCRIS că inspiră, că este apreciată şi că are multe de oferit care nu dispar în Triunghiul Bermudelor.
Aceasta nu a fost tocmai o poveste, a fost o intenţie. Va veni şi povestea într-o zi cu mai multă participare neuronală din parte-mi. Până atunci, toată treaba e ouă.
0 comments:
Trimiteți un comentariu