Dragă persoană care citeşte acest blog,

Dacă s-a inventat un titlu pentru aceste rânduri, îl voi descoperi cu plăcere până la finalul lor, dacă nu, poate îl voi căuta până voi scoate cu mâna-mi tremurândă ultima zi din sac. Nu înainte de a mă întreba de ce sacul nu devine mai uşor de cărat în spate pe măsură ce se goleşte de timp şi nu înainte de a spera că în timp povara devine acceptare şi traseul mai interesant decât rucsacul. Adică zilele sunt un fel de accesoriu aşa, în drumul nostru spre ceva important, ceva care s-ar putea să fie drumul în sine.

Iubirea fără formă e o sintagmă ce îmi dă târcoale de câteva zile, nu ştiu unde am auzit-o, cred că am auzit-o  când îmi şoptea acea voce din culisele minţii mele, vocea care deseori dictează paragrafe întregi din aceste articole.Voi începe prin a încerca să explic forma şi cu asta e posibil să explic şi ce am de zis despre iubire. Încă mă întreb  de ce de iubire şi nu dragoste, mai ales că deseori înclin în sinea mea către cel de al doilea termen, dar este posibil ca totuşi să fie doar din cauză că iubim sub multe forme şi ne îndrăgostim în mai puţine şi mai particulare.

Căutam des sau rar, conştient sau nu, găsind sau nu, potriviri între noi şi cineva cu care dorim să ne contopim, sau dorim să ne contopim fiindcă credem că am găsit aceste concordanţe între noi, care aproape anulează orice spaţiu dintre două identităţi...diferite până la urmă. M-am trezit deseori studiind cupluri sau fiind studiată, şi nu am avut cum rata că, de obicei, arătau bine unul pe lângă celălalt. Mai rar un tip scund firav alături de o tipă robustă şi uşor amazoană. Mai rar băieţi de douăzeci de ani lângă femei de aproape patruzeci, mai rar cineva aparent foarte frumos lângă cineva aparent foarte urât, şi tot aşa. Cu toate acestea, nu asta este forma despre care vorbesc eu şi nici nu doresc să vorbesc despre ea când de ani de zile se ocupă diverşi inşi preocupaţi de convenienţe sociale sau/ şi capra vecinului de asta.

M-am întrebat la modul cel mai franc ce ar fi dacă am iubi fără formă, fără criterii inventate de noi sau de alţii, fără scop şi fără timp, dar mai ales fără formă! Cum ar fi dacă ne-am simţi vibraţiile reciproc, şi doar am rezona, fără să îl căutăm pe celălalt de calităţi şi defecte, fizice şi nu numai. Cum ar fi dacă oamenii s-ar putea simţi şi vedea altfel, şi nu ar mai fi decât stele sau poate fire de praf, sau raze de lumină sau adieri de vânt...fără toate complicaţiile de a fi oameni şi de a se cântări reciproc ca fizic şi psihic cu fiecare gram disponibil? Chiar dacă am citit pe ici colo că noi am fi energie sau lumină, nu doar la asta mă refer şi nu asta m-a inspirat pentru aceste rânduri. M-au inspirat ca întotdeauna experienţele trăite şi oamenii cunoscuţi cu vieţile şi poveştile lor.

Că apariţia noastră fizică este o doar o convenienţă au sugerat mulţi, mai mult sau mai puţin hiperbolic; vă garantez ştiinţific că nu este aşa. Însă îndrăznesc să trec o limită şi să mă întreb dacă nu şi dimensiunea noastră psihică nu este tot o convenienţă ridicată arbitrar la un nivel chipurile superior. Până la urmă, dacă nici sufletul nu este nimic din ceea ce credem că este sau ar putea fi....?

Nemaiîncercând cu orice preţ să lipim o etichetă de suflet, să îi dăm definiţie şi scop, doar mesaj, acceptăm posibilitatea de a iubi fără formă, de a nu mai căuta puncte de reper în ceva ce există în sine şi ar trebui să ne dea aripi, să ne copleşească, să ne echilibreze, să ne menţină...mai puţin să ne dea bătăi de cap iar noi să îi facem analiză pe text sau autopsie.

Habar nu am ce sunt gândurile, dar pentru două secunde neomeneşti ele s-au aventurat către graniţa unei lumi cu iubire fără formă, o lume care a existat un minut doar fiindcă mi-am propus existenţa sa şi apoi m-am îndoit de ea oarecum în aceste rânduri.

Şi cam atât pentru acest minut uitat în noapte. Să aveţi parte de iubire, fie ea şi hexagonală!