Dragă Simona,

ar trebui să dorm dar nu dorm. Nu şi de data aceasta, nu mai pot lăsa asemenea gânduri să treacă aiurea în tramvai pe lângă tot felul de detalii ridicole care nu îmi părăsesc mintea nici când se ridică gunoiul. După cum ştii, nu prea am pretenţii multe de la mine, dar cândva am avut marea pretenţie că sunt un om bun sau cel puţin nu sunt unul rău.

Astăzi, la muncă, s-a întâmplat ceva care m-a făcut să îmi schimb puţin ...pretenţiile. Care şi aşa nu ştiu cât de justificate erau, sunt sau ar fi. Am râs cu mare poftă de titlul dat de un candidat în CV unuia dintre job-urile anterioare: sunt omul potrivit. Apoi numele angajatorului trecut normal, tot. Până la urmă am ajuns şi la foto când am deblocat datele şi am râs şi de poza uşor ridicolă, un fel de balerin plinuţ...mi-a zburat mintea şi ştii că de analogii nu duc lipsă. Aici s-a tras semnalul. Nu toţi oamenii ştiu să redacteze un CV şi nu e o tragedie şi mai ales o crimă. Nu toţi oamenii ştiu să se exprime. Dacă mă gândesc la câte ştiu eu să fac versus câte ar trebui sau la ce pot versus aşteptările celorlalţi, oricine ar fi ei...mi-a trecut de miştouri instant. Azi colega mea de birou mi-a atras atenţia că am scos un reproş inutil şi încă oarecum iritată. Nu mi-a picat bine că mi-a zis direct, cui naiba îi pică bine sinceritatea?! Dar are dreptate. Şi uneori mă deranjează că munca mea mecanică şi repetativă mă face să râd de unele gafe făcute de candidaţi,observ că  din prea multă revoltă faţă de lumea din jur am ajuns mai rău decât ea!

Însă la fel de adevărat e că uneori faci mişto de tot fiindcă nu poţi călca pe cap şoferii de microbuz, nu poţi gâtui vânzătoarea care te serveşte în silă, nu poţi pocni pe oricine care ţi-a vorbit în plus şi nu poţi înjura şi da afară oamenii cu care lucrezi fiindcă ei sunt clienţii. Pănă la urmă, când te cobori să critici pe cineva, s-ar putea să cam rămâi jos. Te cobori în sensul că poate te simţi superior.

Ce mai, e o întreagă chestie, nu ştiu care e concluzia şi ce vei pricepe din ce comentez eu pe aici dar, ar cam fi două chestiuni de mare valoare:

(1)Cunosc oameni care îmi amintesc de defectele mele într-un mod care nu mă face să îmi doresc instantaneu să le dau cu toporul în cap, unii dintre ei chiar ţin la mine iar eu la părerile lor. Bine, până la un punct...

(2)punctul în care îmi rezerv dreptul de a fi cu gura mare şi de a face mişto cât pot de orice situaţie care încearcă să mă strângă ea pe mine de gât, de orice care mă face să plâng de oboseală că există puţin, des şi constant - mai bine râd decât să plâng, e şi asta o vrăjeală. Şi mai ales de cineva care şi-o caută cu mine aşa ...de chichi.

Nu prea mi-a plăcut ce am văzut azi. Dincolo de ziua de azi, există lucruri foarte faine despre care intenţionez să îţi povestesc cât mai curând şi cât mai pe larg...cam aşa, ca marea, că doar ştii că vorbesc mult.

Cu drag şi chef de ducă,

Zaku