Ea este prietena mea

Tropăi pe trepte, cât pe ce să mă împiedic în drum spre ușă cu un zâmbet ușor tâmpit pe față. Odată intrată în casă sfășii cutia bucăți bucățele, bucurându-mă la fiecare articol descoperit de parcă nu aș mai fi primit în viața mea un cadou de Crăciun. Apoi, găsesc scrisoarea ei, și o tot recitesc de parcă nu ieri am vorbit la telefon ultima dată, sau azi parcă, să îi spun că am fost la poștă. Unde au trecut aproape patru ani de pachete și discuții cu orele la telefon? Mă interesează mai puțin decât următorii patru, asta este clar.

Nu de puține ori m-am întrebat cât de adevărat este că noi femeile nu putem fi prietene între noi din motive de aparentă invidie, răutate, meschinărie și...hormoni până la urmă! După o vârstă am descoperit că și cu bărbații se poate discuta, iar uneori chiar am ales să discut cu ei. Iar prietene, după douăzeci de ani, mi-am făcut mai greu, însă din fericire nu deloc! Până la urmă, cu toate discuțiile bărbați versus femei, doi OAMENI sunt sau nu compatibili, se înțeleg sau nu, se respectă mai mult sau mai puțin și sunt sau nu prieteni.

Primul lucru pe care l-am făcut când mi-am dat seama că încep să intru în panică a fost să îi telefonez și să îi spun una alta și cealaltă, apoi am început să vorbim în același timp, iar ea a înțeles din puține cuvinte tot romanul. Ce-i drept, are un avatanj de șasesprezece ani față de alții și îmi doresc măcar încă douăzeci, poate se vor cunoaște și copii noștri și nu se vor putea suferi și se vor întreba ce vină au ei că ne-am cunoscut noi. Sau poate ne încuscrim.

Glumesc parțial. Relațiile de conveniență sunt uneori asemenea unui elastic intins prea tare. Dacă este rezistent, ai o problemă. Dacă nu este, se rupe. Tot. Inestetic și subit. Cum nu îmi pot împrieteni copilul prin alianță, așa nici eu nu pot să mă asociez cu o persoană doar fiindcă îi începe CNP-ul tot cu cifra doi și eventual împărțim aceeași metri pătrați la muncă, în bloc, în coafor, la școală și așa mai departe. Sau nu mai departe, mai bine stop. Oricine ai fi, fii sigură că dacă ești în viața mea, și eu te doresc acolo.

Uneori zilele la birou mă  fac să mă gândesc  la gluma aia din limba engleză în care până și calendarul spune why the face. Alteori, mă duc înspre metafore cu câmpi și pietre. Apoi ne ridicăm frumos și decidem că ne-a ieșit cu drum înspre vamă sau cu o plimbare pe diagonala Constanței. Râdem până ne cad ridurile de supărare și până cade seara, apoi alții se întreabă ce este de râs sau de ce râdem amândouă...și, ca și la paragraful cu vorbitul simultan, orice întrebare despre râsul nostru stârnește avalanșe de râs.

Îi spuneam demult cuiva că oamenii cu care poți plânge sunt oamenii cu care râzi cel mai bine, și chiar dacă ne-am cunoscut când plângea din tot sufletul, este prima persoană la care mă gândesc când trântesc o postare mai reușită și mai amuzantă. Putem avea discuții care să nu aibă nici în paișpe cu părerea lumii și oricând cu părerea noastră despre lume.

Cea mai mare bogăție nu este reprezentată doar de cine suntem ci și de ceea ce simțim. Am avut și am norocul să am prietene adevărate și nu doar persoane de același sex anume parcă intrate în viața mea pentru a îmi păpa ficații chiar și în zilele de post. Nici una nu este la fel cu cealaltă, dar dacă ar merita vreodată să îmi fac ziua cu tam tam ar fi ca ele să se cunoască și împreună să facem mai ceva decât planetarii care își combinau puterile și erau doar cinci.

Se făcuse patru dimineața și noi eram în mașină, cu motorul pornit, purtând cea mai tare discuție de...vreodată. Ce surpriză și ce bucurie să știu că mai este și ea în viața mea și că mai sunt cuvinte de derulat pe viu, în condițiile în care uneori suntem tare departe, noi așa în general. Lungimea aia de undă, mama ei, e la fix!

Nu am uitat nici ce bine este să ai acasă ce îți trebuie, în afară de mama și de tata, mă refer. Toate întrebările cretine de pe lume și pe care nu le poți adresa forurilor înalte, mici alianțe la masa de familie, cu toți cei șase ani dintre și până la momentele în care drumul s-a bifurcat și ca întotdeauna nu știm unde ne duce...rămân momentele în care, adolescentă fiind, am avut cui spune anumite lucruri; chiar și acum m-am putut duce ca după o bătaie în curtea școlii să îi arăt cu degetul pe cineva...

Nu există treaba asta, că trebuie să te înțelegi cu cineva anume. Dacă tot nu te înțelegi și nu te înțelegi ce ar putea însemna decât că nu te înțelegi, fie că nu poți fie că nu vrei? Ce poate fi mai frumos decât să crești fără a te îndepărta ci doar a privi împreună spre inevitabila cale spre înalt?

Iar ea, ea m-a înfiat. Doar fiindcă eram sora mai mică a cuiva care a contat ca prieten la bine și la greu. Și am încercat și eu să o înfiez și i-am trimis un plic. Iar ea a plâns când l-a desfăcut, înțelegând mesajul meu doar privind o fotografie. Mă bucur că știe și să râdă cu surâsul ei frumos și cu văi și dealuri parcurse prin viață.

Despre oricine ai fi citit aici, ea este prietena mea. Și îmi e foarte dor de ea și de o seară cu ore de povești, glume și amintiri din viitor.