Despre ceva...

Încă îmi amintesc picăturile de ploaie preligându-se pe frunze cu ocazia fiecărei ploi care era deopotrivă prilej de teamă şi de exaltare. Mă chemai în casă, şi aş fi fugit în casă la primul trăsnet, dar curtea era de un strălucitor verde, aşadar, chit că urechile îmi erau bombardate, ochii şi nările îmi erau încântaţi. Mi-am visat tot restul vieţii de atâtea ori pe acea prispă şi sub acele ploi, mi-am clădit un drum imaginar în viaţă şi aş reveni oricând să mai visez, să sper şi să mă potolesc acolo cu tot, mai puţin dragostea faţă de lumea arătată de tine.

Când faci primii paşi într-o curte, când nu ai tovarăşi de joacă dar izolarea şi solitudinea nu îţi provoacă tristeţea ci doar imaginaţia, acel loc încetează a mai avea un perimetru delimitat fizic şi este asimilat pentru eternitate în sufletul tău. Eternitatea, însă, s-ar putea să nu fie decât un cuvânt efemer şi amăgitor inventat de muritori pentru a lărgi puţin graniţele propriei zone de confort, dar cât eu exist, în sufletul meu încap munţi şi oameni cât într-un tren.

Ceea ce simţim nu este o metaforă pentru o realitate în care omul se încadrează aproape firesc într-un oarecare circuit al materiei în natură. Nu ştiu ce va fi după ce voi pieri dar faptul că alţii au pierit a lăsat un gol într-un suflet marcat mai mult decât orice de dorinţă şi de dor. Nu cred în călătoriile în timp şi în teleportare fiindcă nu am motive, dar cred că trecutul apare nechemat să creeze reverie din clipe de alinare şi inocenţă sau revine dând buzna peste noi pentru lacrimi inoportune şi imposibil de asimilat în cuvinte în autobuz sau privind marea.

Dacă sufletul reflectă tumultul lumii exterioare şi invers, vom căuta necontenit şi nepregetat dragostea şi liniştea sau pacea. Poate vom călători, poate vom ierta, poate vom avea experienţe unice de acceptare necondiţionată, poate vom vedea cerul mai bine căzuţi la sol şi plini de praf şi amintiri, poate vom avea norocul de a echilibra aparent antiteticele aspecte ale vieţii, cum ar fi tristeţea şi iubirea sau teama şi limitele atât de personale. Dar vom fi diferiţi oricât ne vom victimiza sau după caz mândri cu asta, diferiţi unii de ceilalţi, cu drumuri diferite.

Nu avusesem nici o tangenţă cu Maytreyi când am luat vişinul din grădină în braţe şi m-am întrebat cum ar fi dacă dincolo de scoarţă aş simţi bătând o inimă de om, o inimă de bărbat; iar crengile m-ar cuprinde asemeni unor braţe şi chiar am încercat la acea vreme să surprind în scris o lume în care vegetaţia din grădină prindea viaţă după orele douăsprezece noaptea şi ţin minte că toate plantele au dansat. Mai târziu, mulţumită programei şcolare, am dat de Eliade, apoi anii au trecut şi am mai citit una alta, şi am înţeles că vegetaţia este viaţă. Am avut o tresărire de bucurie fiindcă mi s-a confirmat existenţa unei comori din inima mea. Îţi mulţumesc că mi-ai spus încă de când aveam cinci ani că şi florile au suflet. Nu am luat niciodată aceste vorbe ca pe nişte simple cuvinte.

Iarba mă mângâie, iar ramurile mă protejează sau îmi arată lumea de puţin mai sus, florile îmi inundă nările cu arome atât de puternice încât pentru o clipă nu mai am preocupări sub formă de gânduri ci miresme şi vise. Comuniunea om natură nu ar trebui să fie doar în versuri, deşi când aud anume cântece tresar fără voie. Noi suntem vise şi flori, doar că mai puţin liberi. Ne împotrivim când ne bate vântul şi ne ascundem de ploaie.

Din când în când, încă mai am norocul să simt mângâierea ta pe frunte şi frunzele din curtea ta în palmă. Îţi mulţumesc din suflet pentru cuvintele atât de simple spuse la o vârstă atât de fragedă şi care au fost mai concise decât multe dintre bălăriile cu care alţii au crezut că mă învaţă ceva sau care nu duceau nicăieri spre poteca mea. Cât de curând, se apropie o zi în care femeia dar mai ales mama, se presupune că este sărbătorită şi recunoscută ca sprijin, ca valoare şi chiar am zis prea mult.

Mă bucur că şi mama are o mamă şi că aceea eşti tu, chiar dacă în cele două ore în care ne bem cafeaua nu sunt în stare să îţi spun asta cu cuvinte.