Na poftim!

Mai exact, cum era aia cu așteptăm vinerea să ne relaxăm și toată viața să fim fericiți? Cam da. De când mă știu am dat din probleme în problemuțe în idioțenii, și chiar și în această perioadă sunt dincolo de stres. Mulți spun că nu le putem avea pe toate. Că sănătatea e cea mai importantă. Că trebuie să îți alegi prioritatățile și să trăiești în funcție de ele. Dragostea e importantă și ea. Familia. Prietenii. Dar sincer acum, cine și mai ales cum trăiește fără bani? Cum are grijă de sănătate? Cum are grijă de familie?

Chiar sunt singurul om care își dorește un partener de viață, legături bune cu familia (care de preferință să nu treacă prin necazuri și neajunsuri), prieteni puțini, adevărați și de cursă lungă, un job care să îi permită să trăiască nu doar să supraviețuiască pe fragmente, un job care să îi permită să respire, să fie pasionat și pasional, și, încercând să mențină un echilibru între toate acestea să se poată privi, totuși, în oglindă?

Chiar sunt singura care vrea aparent tot? Țin la familia mea, cu accente de egoism. Vreau lucruri materiale care uneori nu țin strict de supraviețuire. Îmi e dor de prietenii mei și de cele mai multe ori urăsc să văd că schimbarea statutului unuia dintre noi ne înstrăinează efectiv: o nouă relație, un copil, un job sau dimpotrivă probleme mai mari sau chiar mai mici. Vreau să fiu în doi, nu singură. Și da, încă încerc să visez la un anume fel de job.

Viața ne cere mereu să sacrificăm câte ceva, fie prin depărtarea de casă, ruptura în relația cu partenerul, nu mai spun de cei care nu își văd copiii crescând fiindcă au plecat să muncească departe hăt, chiar și sănătatea sau starea financiară, fiindcă, da, există oameni care doresc să aibă o misiune pe lume și nu un simplu job mecanic.

Nu mi se pare absurd să vreau tot. Nu mi se pare absurd să încerc să obțin aceste fragmente. Eu sunt tot. Munca mea, educația, persoana cu care dorm noaptea în pat, mama, tata, frații, bunica, prietenii pe care nu pot să nu îi iubesc și cărora le datorez, vocația mea, starea mea de sănătate, faptele mele.

Îmi vreau toate bucățile cât mai o.k.

Să îi văd pe cei ce mă alătură instantaneu noțiunii de pesimims, ce mai spun acum, că vreau prea mult? Că nu e realist?

Realist este că toți murim cândva și mai ales cumva. Nu ține de noi. Mai putem încerca să ne menajăm sănătatea și sufletul sperând că îl vom lua după noi, și cam atât.

Singura chestie care mă deranjează este că uneori sufăr după anumite lucruri și persoane și nu mai reușesc să mă bucur de cele existente. Asta da, sau mai bine zis asta nu.

Singura chestie care mă deranjează este că unii oameni  au uitat de mine și se comportă cu prima ocazie ca și cum eu aș fi uitat de ei și nu invers. Nu îmi simți dorul dar mă ironizezi sau îmi scoți ochii că nu ne-am mai văzut de ceva timp cu diverse ocazii? Și, preferata mea, mă inviți la nunta ta, fiindcă am fost cândva colegi de muncă, școală sau mai știu eu ce vărul de gradul x ești de ne știm strict din poze. Ia aminte, dacă îmi citești blog-ul! Am mai spus cuiva. Cine are nevoie strict de ocazii festive pentru a mă vedea, poate veni la înmormântarea mea, clar?

Oricum  nu va depinde de mine să nu apară acolo cu lacrimi și vorbe în urechea celor din urma mea, oricine ar fi ei.

Da, sunt nervoasă. Și ofticată. Ofticată că lumea preferă oricând un meci de fotbal aproape oricărei ieșiri, ofticată că viața la țară stă pe loc când sunt meciuri, ofticată că îmi e dor de ei și lor de mine nici atât, never ever...forever.

Poate sunt și neînțelegătoare, nu știu eu cum e să fiu căsătorită, să am copii, să fiu bărbat, să mă condiționez de jdemii de factori pentru a face ceva. Când aceste aspecte devin lait motive să nu ne vedem, înseamnă că devin pretexte. Prima oară când am auzit cuvântul pretext eram în școala generală și avea legătură cu Primul Război Mondial. Și cu un asasinat. Vorbesc serios. Mi-e drag acest cuvânt...de nu mai pot!

Timpul trece. Nu prea mai am chef să aștept ceva. Am obosit să fiu persoana care nu știe să îi iubească pe ceilalți, care nu pricepe și despre care alții cred că are nevoie de viză pentru a gândi ceva cumva, într-un anume fel.

Alții au obosit de la probleme mai grave și nu au blog. Pentru ei, un gând bun, nu știu sub ce formă și ce pot face cu el. Și de voi îmi e dor.