Liceeni. Articol de...sezon!

În ultimii ani, Bacalaureatul, denumit şi Examenul Maturităţii, generează nu doar emoţii printre proaspeţii absolvenţi de liceu, ci şi articole care de la o vreme au devenit o sursă constantă de divertisment. Divertismentul este mereu bine venit, chiar şi cel de tipul celor râdem să nu plângem sau mai rău. Comparaţiile cu pe vremea mea sunt clar un motiv pentru care vuiesc ziarele şi colecţiile de bancuri se îmbogăţesc pe zi ce trece. Fiindcă orice lucru, fără un sistem de valori sau comparaţia cu un alt lucru, nu poate fi catalogat ca fiind aşa sau altfel. Cu alte cuvinte, dacă nu am avea anumite aşteptări referitor la o situaţie, nu prea am avea satisfacţie sau nemulţumiri indiferent de cum ar decurge aceasta.

Mie (dacă tot comparăm, încep şi termin tot eu) mi s-a tot spus că, dacă tot am absolvit un liceu trebuie să dovedesc, inclusiv prin notele obţinute la bacalaureat că nu m-am dus acolo doar fiindcă nu aveam înclinaţii către zidărie, cerşetorie, linia telefonică erotică sau mă dădeau părinţii afară de dimineaţa până la orele după-amiezii şi nu aveam unde sta. Însă nu am nimic cu zidarii (nu am nimic cu mai nimeni până nu începe el sau ea să aibă cu mine), şi nu cred cu tărie în măreţia notelor mari, fie ele şi de la examene. Fiindcă nu cred în extreme şi în reţeta succesului universal aplicabilă. Cunosc suficiente persoane cu note mediocre sau chiar mici (care au urmat licee sau şcoli profesionale) şi care şi-au croit un drum în viaţă, chiar dacă cu dificultate. Au un loc de muncă unde dau randament, au o meserie la care se pricep şi o fac bine, au familii şi responsabilităţi. Şi cunosc oameni cu rezultate bune la învăţătură care nu s-au realizat financiar, cărora le este dificil să găsească un echilibru între ceea ce ştiu să facă, ceea ce doresc să facă şi cheltuielile de zi cu zi. Mai sunt şi eu, care am avut note acceptabile aş spune şi, ce chestie, nu am realizat nimic, încă nu am găsit nici un drum, şi când am crezut că l-am găsit l-am pierdut repede pe alte poteci.

Am ajuns să mă înscriu la liceu cu mama de mână, tot ceea ce ştiam era că doresc să urmez un profil filologic, şi iată-mă înscrisă la acelaşi liceu la care învăţase sor-mea. Eu voiam latină, limba română, alţii mai isteţi m-au îndrumat spre limbi străine. Aceeaşi poveste şi cu facultatea. Am vrut să mă înscriu la filosofie în Cluj dar am făcut limbi străine în Constanţa. Dacă mă gândesc la toate locurile de muncă deţinute până în prezent, nu a fost cea mai rea alegere, dar nu a fost neapărat nici cea mai inspirată. Cu toate acestea, orice elefanţi roz pe câmpi albaştri aş fi visat eu, am încercat să îmi iau examenele pentru a putea merge mai departe, orice ar fi însemnat acest departe. Chiar şi acum aş prefera oricând să urmez un curs de formare sau specializare banalelor, covârşitoarelor şi stresantelor activităţi ale unui loc de muncă. Să învăţ mă mai descurc, să muncesc robotic...şi aici intervine, pe cât posibil, pasiunea pentru ceea ce facem. Cu cât mai posibil, cu atât mai bine.

Părerea mea este că nu există doar oameni foarte limitaţi şi oameni extraordinari, avem noi prostul obicei de a sublinia extremele pentru a demonstra anumite puncte de vedere. Nu toţi oamenii au aceleaşi înclinaţii şi aceleaşi posibilităţi. Şi cu siguranţă nu toţi au aceeaşi motivaţie. Dacă tot am mers patru ani la şcoală, patru ani din viaţa unui om, măcar să pot dovedi că nu i-am irosit! Nu cred că o generaţie este mai bună decât altele sau dimpotrivă. E cel mai uşor să presupunem că noi suntem mai buni. Chiar aşa, nu ne pasă de cei care vor rămâne aici când noi nu vom mai fi? Chiar nu înţelegem că, dacă promovăm excesiv acele perle din examene şi facem glume, încurajăm indirect fenomenul dând-ui o notă comică? Nu este nimic comic legat de un tânăr care nu înţelege nimic din patru ani din propria viaţă, ca să nu spun optsprezece.

Aşa că îţi scriu ţie, care ai emoţii în perioada aceasta, sau care eşti liceean. Cum te putem ajuta? Tu de ce ai optat să mergi la liceu? Dacă ai munci patru ani şi nu te-ar plăti nimeni la final tot aşa indiferent ţi-ar fi cum închei cei patru ani? Şi, pentru unii dintre voi, chiar crezi că doar fraierii şi săracii înzestraţi ştiu să se exprime în limba română. Să nu ştii să te faci înţeles, oricare este domeniul tău forte, în limba ta natală, indiferent că ai optsprezece sau patruzeci de ani, sincer, mi se pare în multe feluri dar nu comic, nu de citit în presă şi de urmărit la televizor şi nu de înţeles.

De multe ori am discuţii în contradictoriu fiindcă oamenii nu sunt mereu încântaţi sau lămuriţi de modul meu de a mă exprima, indiferent de context. Dacă doreşti ca mesajul tău să ajungă la cine trebuie şi să aibă efect, te va interesa nu doar cum îl transmiţi ci şi cum este receptat. Comunicarea nu este floare la ureche, nu înseamnă doar să ai vocabular şi să stăpâneşti cât de cât regulile gramaticale. Dar nici fără aceste elemente nu ajugi prea departe.

Am terminat de arătat cu degetul. Întrebarea este ce este de făcut, cum şi ce către cine. Într-o zi voi avea şi eu poate copii şi nu vreau să îi condamn de pe acum ca fiind generaţia de mâna a patra şi atât. Nu mai am nici un răspuns din acest punct, doar întrebări. Succes la examen tuturor!