Ziua de azi

Dimineața, în microbuzul aglomerat, îmi feresc milimetric fața de o poșetă. Că așa e viața, că așa e cu transportul în comun, că nu e loc...microbuzul a oprit în fața unei case și prin zăbrelele de la poarta un copil ne privește curios săltând în ritmul unei muzici imaginare. E doar în tricou, cu picioarele goale și privirea senină. Nu mai contează nimic. Microbuzul se urnește greoi din stație iar viața la țară rămâne un titlu de roman sau de melodie. Aș vrea să scriu, îmi frig degetele și mi s-a pus un nod în gât, dar încă nu am tabletă și oricum m-am cam lipit de geam să încapă animale roșii sau negre sau verzi asortate cu fuste sau cu gustul purtătoarelor.

Copilul rămâne mult în urmă, dansând în spatele porții după o graniță sigură între liniște și vise și grămezi de oameni civilizați de la oraș și fără idealuri, altele decât a încăpea toți în microbuz. Mergem cu viteză, pentru a nu întârzia, aproape că nu mai contează pe unde și pe lângă cine trecem în drumul nostru. Refuz să iau parte la realitatea cotidiană și îmi arunc ochii pe geam fără vreun scop. Microbuzul nu este  o metaforă și nici cerul sau copilul nu sunt figuri de stil. Doar timpul trece cum are el chef și ne ia pe toți pe sus cu sau fără interpretări standard.

Cândva eram și eu în spatele unei porți. Cândva viața mea nu era delimitată decât de o curte cu flori și două trei găini. Acolo inima mea s-a simțit atât de liberă încât nu a mai vrut să plece niciodată. De acolo ochii mei au privit de nenumărate ori spre cer și au călătorit spre înțelesuri ale vieții pe care ca adult le-am pierdut. Oare cât de dispuși mai suntem acum să ne dăm inima doar pentru șansa de a o avea? Cât de mult poate valora un gând fără un sentiment?

Nu am trăit la sat să pot spune că aș lăsa orașul pentru viața de acolo. Sunt mai degrabă un șoarece de apartament crescut și antrenat cu supermarket-ul (adică super piața) la nas și cu vecini pe care îi cunosc cel mult din vedere. Dar mă uit la cei din jurul meu și cred că pentru fiecare ar trebui să fie o casă, cu curte și verdeață, cu cocoși care îți strică somnul și cu treburi care nu îți lasă răgaz fizic. Cu apă rece pe ochi dimineața, cu mâncare caldă la prânz, cu un somn odhinitor odată cu găinile. Așa cum au trăit frumos și cu rost bunicii noștri.

Bunicii sunt primele personaje de basm pe care le întâlnim în viața reală și nimic pe lumea aceasta nu va mai fi ca timpul petrecut cu ei, în leagănul dragostei lor. Nimeni nu ne poate copleși sufletește mai mult decât mama sau mama mamei. La un moment dat cineva are un copil și privindu-se în ochii acestuia se va vedea undeva într-un rai verde aurit de soare și plin de pace în adevăratul ei sens.

Am visat multe stând pe prispă acolo. Am visat chiar că visul meu era să călătoresc. M-am imaginat măritată, privind ploaia din prag cu soțul meu și pot spune că mi-am aruncat toate speranțele în acea imagine despre dragostea dintre un bărbat și o femeie, mi-am programat o casă ascunsă în munți unde să scriu în tihnă dar nu îmi amintesc nici măcar o secundă să îmi fi propus să fiu un orășean sadea, poate de aceea nici acum nu îmi iese.

Cu picioarele goale în iarbă sau pe prispă, cu bucăți de pâine calde jumulite pe drum, la o cană de vin reunit cu doi trei verișori când ești mai mare și te-ai întors, acasă la tine după ani de drumuri cu toți ai tăi și cu tine strânși laolaltă, cu ochii după nori, după stele, după lună, după deal după soare, cu bătăi de inimă mai domoale și zâmbet firesc, și mii și mii de momente menite să îți aducă aminte cine ești și să te lase să fii cine ești, astfel aș vrea să vă văd fiindcă visele nu sunt aiureli, e doar inima de capul său fără dictatorul de creier.

Nu ne-am planificat să devenim adulți, știu. Nu ne-am planificat să fim atât de departe. Nu ne-am planificat să ne pierdem unii de alți sau singurătatea urbană și aglomerată. Dar ne putem planifica o cafea în fața unei ferestre deschise și să privim înaltul.

Inima nu ne va cere vreodată altceva decât ceea ce noi suntem deja. Libertatea simțită în ogrăzi ca cea descrisă de mine mai sus este tocmai motivul pentru care vom rămâne în ele mereu, cel puțin sufletește și cel mult odată la ceva timp. De câte ori simt că m-am pierdut revin acolo în gând, dar gândul se pierde repede ca orice altceva care se poate raporta la timp.

Nu vă faceți griji, nu ne-am pierdut. Amintirile ne mai aruncă câte o lacrimă în colțul ochiului dar apoi, cu privirea limpede vom vedea mai departe. Vă doresc călătorie plăcută în continuare.

Cândva, vom visa nostalgic la ziua de azi.