Neuronul leneș

Cine nu a văzut oare pe străzi și în scene din filme oameni nevoiași împărțind singura lor firimitură cu un animal sau o pasăre? Cine oare nu s-a întrebat cum pot ca din puținul lor să dea mai mult? Adevărul este că suferința schimbă omul. Uneori traumele psihice îl transformă într-un alt om bolnav care face rău. Alteori omul înțelege că nu are decât două lucruri: pe sine însuși și ceea ce face pentru altcineva. Suntem fiecare ceva și din una și din cealaltă sau cel puțin eu sunt.

Oamenii străzii nu au citit Eckart Toll sau Dr. Wayne W. Dyer sau Daniel Goleman și cu toate acestea știu că nu vor sărăci dând din hrana lor unui alt suflet și nici nu se vor îmbogăți umplându-și capul cu griji legate de ziua de mâine. Pentru unii dintre noi este filosofie. Sunt doar cărți. Dar asta atât timp cât le tratăm ca teorie și  ca pe exemple de contemplat evitând propriile experiențe și confirmarea unor sentimente la fel de proprii.

Viața nu este un pasaj dintr-o carte. Viața suntem noi. Tu, eu sau el, cel la care ne uităm analitic ca și cum ar fi o bucată îndepărtată din cosmos. Suferința nu ocolește viața și nici invers, așadar nici unul dintre noi nu a fost trecut cu vederea. Nici măcar tu.

Suferința face parte din viață, poate este necesară, dar poate nu este și obligatorie. Acceptarea nu include acceptarea suferinței ci adaptarea la oameni și situații și înțelegerea acestora din noi perspective. Cât de inteligent te poți crede știind acestea și totuși ești omul care a fost trist fiindcă au uitat prietenii de ziua sa de naștere și nu i-au telefonat. Despre mine vorbesc.

Și vorbesc despre noi oamenii. Dar da, despre tine, despre tine exact, vorbesc doar atunci când te surprinzi, că vrei sau nu, în rândurile mele. Te surprinzi?

Te surprinzi cu lacrimi în colțuri sau pe ovale faciale, te surprinzi cu un strigăt în gâtlej care vrea să iasă, te surprinzi cu tic tac-ul de la mână lăsat în urmă rapid de pasărea care se zbate prinsă într-un coș, cel al pieptului propriu?

Mai demult, într-o postare ucisă de tasta delete, am scris că promit că voi face un lait motiv din singurătate până când cel puțin un om nu va mai fi singur, adică cel puțin doi oameni. Cum se face că suntem prea mulți pentru locuri de parcare, pentru coada de la alimentara, pentru un autobuz, pentru resursele naturale ale planetei și prea puțini pentru ca fiecare om să aibă cel puțin un prieten, ajugând astfel ca cel puțin doi oameni să aibă fiecare  un prieten?

Nici măcar să mă gândesc nu mai pot. Uneori. Suferința a fost inventată de om. Și apoi descoperită de fiecare dintre noi ca o experiență unică despre care nu a fost nimeni avertizat și despre care nimeni nu credea că este atât de dureroasă sau perpetuă.

Din fericire, declar că nu știu ce este suferința la grade înalte, sau suferința mea la modul clasic, la modul la care să poată fi percepută din exterior astfel și tot așa. Dar o simt peste tot în lume. Aș vrea să îi spun nu. Măcar un da mai rar.

Dar neuronul meu așteaptă o zi de sâmbătă cu alte preocupări. Iar inima mea habar nu am ce mai așteaptă. Voi reveni.