Hey, voi!

Mă uit într-o doară la cămila cu trei picioare, a mai trecut o zi, am mai scăpat un sens sau o nuanță pe cer. Dincolo cerul este de altă culoare, dar, sincer, aș prefera să fie acum sub culoarea mea și să ne ducem să alungăm gândurile din intervalurile fixiste cu o tărie. După câteva mii de kilometri și convorbiri strict din taste, încă îmi lipsește un mișto strecurat în conversații care îți ridică cel puțin o sprânceană. Tresărim mai departe, fiecare în alte cuburi cu nume de locuință și cumva ne mai căutăm locul și acum.

Un loc doar pentru mine găsesc în autobuz, autobuzul trece și, aruncând un ochi pe strada mare, mă întreb de ce nu mai văd pașii de acum unsprezece ani și de ce acum sunt doar case, pomi și trecători pe acolo. Mă întreb idiotic de ce a trecut timpul și de ce suntem atât de departe. Se gândea la mine cel puțin de trei ori pe zi, când se spăla pe dinți, se gândea limitat de scrisori condiționate de funcționari și factori poștali. Factorul timp ne-a adus și ne-a luat, eu am rămas, alții au plecat.

Poșta pierde teren, deloc poetic, în favoarea emailului și a mărețului chat, primesc tot felul de emailuri dar nimic personal, nimic despre mine sau despre noi. Între mii de grupări a câte trei litere: pps, doc, etc, găsesc această întrebare: poți numi cinci persoane care te-au ajutat, care petrec timp cu tine, la care ții, care te binedispun? Să îmi fie cu iertare parafrazarea, nu îmi amintesc exact, dar răspunsul este: da, pot numi cel puțin 5 persoane.

Îmi este dor, cum să nu îmi fie? Îmi este dor de seri de rummy ce țineau până dimineață, când cele mai grave conflicte din lume se rezumau la regulile jocului. Îmi este dor de seri în parc în care am râs și am cântat. Îmi este dor de o noapte de dans, o noapte în care până la zece seara eram convinși că vom sta acasă. Îmi este dor de toate subiectele de discuție mai mult sau mai puțin imbecile pe care cu greu le mai purtăm și acum, virtual. Îmi este dor de o seară de sărbători cu mai toată lumea, în care singurul lucru special pe care îl făceam era să fim toți împreună.

Am ajuns în timp să mă îndoiesc de tot și toate, mai puțin de ceea ce simt și de ceea ce îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Schimbarea vine nu doar sub formă de ani trecuți, de joburi, de familii, și de mutat. În unele cazuri nu mai știm unii de alții, în altele încă vrem să știm, dar sunt recunoscătoare și pentru una și pentru alta.

Aș dori să le trimit prin intermediul unor cuvinte tastate o îmbrățișare, o floare, o cafea de la hey, un acord de chitară, o seară pe malul mării, o felie de cozonac făcut de mine, o rază de soare și tot ce mai încape într-un gând bun sau în orele în care ne și vedem tuturor celor care știu exact despre ce am vorbit aici.

Pe curând!