Uneori încep să cred că ne naștem cu tot ceea
ce trebuie să știm în adâncul sufletului dar pierdem ceea ce știm cu
fiecare experiență de viață, nu invers. Copii se nasc cu instincte pe
care ulteriori le pierd prin educație. O educație primită de la adulții
care deja privesc copilăria printr-un geam și au uitat de lucrurile de
care spuneam. Învățăm că este greșit să te scarpini în public dar putem
învăța și că este greșit să iubești toți câinii și toate pisicile de pe
stradă și să dai din sticluța ta de apă unui alt copil pe care nu îl
cunoști, asta depizând de familia și zona în care ne-am născut. Copii nu
au prejudecăți, dar cu siguranță le pot deprinde. Uneori, suntem
educați să nu mai întrebăm de ce la infinit și rând pe rând fiecare gând
și fiecare experiență trebuie aprobate de experiența anterioară a
altcuiva. Dar, cum cele mai multe concluzii tot din experiențe proprii,
uneori repetate, le tragem, ajungem să anulăm fiecare gând original
fiindcă experiența ne-a dezamăgit.
Când eram copil, nu știu
cum, mi s-a împlantat acest gând, că viața unui om care nu ajunge la un
moment dat să clădească o familie nu are rost sau scop. Nu cred că mă
certa cineva să cred așa, cred că asta am văzut în jur crescând și asta
mi-am dorit foarte clar. Apoi m-am izbit de ceea ce faci pentru a avea
ceea ce dorești. În teorie, mă gândeam cum aș vrea să fie soțul meu încă
de pe la zece ani. În practică, să ai treizeci de ani împliniți, să
stai cu părinții și să dai cumva chix în orice tentativă de relație, e
mult mai greu și mai departe de ceea ce îți poți dori. Un alt exemplu de
cum ne educă experiențele, aș îndrăzni să spun.
Mă tot
gândesc la femeile care au luat-o de la capăt la vârsta de cincizeci sau
patruzeci de ani, cât optimism, încredere și speranță par a transmite
poveștile lor, dar e foarte greu, e înfiorător, nu e nimic înălțător în
acele experiențe. Doar în cele ce le-au asimilat într-un mod care le-a
permis să continuie să trăiască este ceva înălțător, este o lumină care
arde pașnic în interiorul lor.
Nu trebuie să fii expert în
viață, să fi trăit o sută de ani pentru a spune resemnat că viața e
frumoasă și e făcută pentru a fi trăită. Viața e un dar. Cum o trăiești e
darul pe care ți-l faci cumva, dacă reușești să fii generos. Nu trebuie
să fii singur, disperat sau demodat pentru a îți dori pe cineva sau să
te simți iubit. Nu trebuie să fii mai mult de un copil pentru a înțelege
că nu poți avea pe cineva, poți cel mult avea ceva cu cineva, iar în
cazul foarte fericit puteți împărți ceva. Împreună.
Să fii
matur nu înseamnă să uiți tot ce știai atunci când știai cele mai
importante lucruri. Nu înseamnă să fii important, stresat sau mai
deștept decât altcineva. Nu știu ce înseamnă, fiindcă sunt departe de
această stare, cel puțin așa simt. Și uite, hop, cum mi-am făcut eu
griji despre cum voi fi judecată când voi spune că nu sunt matură.
Pentru
a trăi, pentru a te bucura de lumina soarelui, trebuie să fii om. Cât
despre a uita, poți uita multe, dar nu vei uita cine ești.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
:)
RăspundețiȘtergere