Despre dorințe, răzbunare, eșec

 Nu am fost căsătorită. Nu am avut o relație de țșpe ani. Am crezut că lucrurile sunt cumva. Mi-am dorit anumite lucruri. Suficient cât să trec prin toate nuanțele de penibilitate, căință, furie, resemnare. Așa am început să înțeleg.

Nu ai cum pedepsi pe cineva  căruia nu îi pasă de tine. Nici cum, nici de ce. Nu îi va păsa de pedeapsă, nu îi va păsa data viitoare și se va plânge că îi ceri ceea ce nu are. Sentimente față de tine. Cel puțin, nu cele pe care le așteptai tu. În schimb îți poți separa drumul de persoană dacă ție îți pasă de ea și mai ales de tine însuți. Altfel, veți fi mereu victimă și călău, sau, și mai rău, două victime.

Este adevărat că ne naștem în familii tradiționale în care ni se bagă pe gât ce face femeia, ce face bărbatul, creștem cu relația alor noștri sub nas și ni se dă de înțeles că putem fi fericiți și cu mai puțin decât au ei în relație...că trebuie să avem pe cineva în viața noastră, nu fiindcă am avea neapărat nevoie. E preferabil să nu avem nevoi căci te iubesc așa cum ești e vers de șlagăr iar la bine și la rău e replică la nunți în filme. Doar copiii au nevoie de mama ȘI DE TATA, și asta îi mai leagă pe oameni, dar vai...în câte feluri.

Uneori mă întreb unde este fata care credea că viața netrăită în doi nu are rost. Uneori mă întreb ce îmi dă dreptul să aștept ca cuiva anume să îi pese și să o arate pe înțelesul meu. Aaa, am uitat. Faptul că am inimă mă face să mă port așa, fără a cere voie. Cel puțin așa bănuiesc, că mai am inimă.

Probabil când mă voi fi oprit din scris de tot și tic tac va face loc tăcerii...