Experiment cu sute de irişi

Citiţi şi voi câteodată rânduri care ne atrag atenţia că petrecem nu ştiu câte ore din viaţă privind avizi câte un ecran? Ce-i drept, progresul tehnologiei impune aceasta din ce în ce mai mult. Nu prea mai există un job care să nu implice automat lucrul cu PC-ul, informaţia circulă mai repede, reţelele de socializare devin din ce în ce mai puternice. Da, puternice, pentru că acolo omul postează de la ce a mâncat la cazuri sociale şi articole politice. Un borş cu de toate. Tot acolo omul îl mai vede la faţă pe prietenul din copilărie, pe fratele sau pe propriul copil plecat la muncă în afară. Ne putem suna pe skype, unde ne auzim şi ne şi vedem dacă avem gadget-urile necesare. Ne putem trimite în timp real fotografii pe telefon şi vorbim în America cum vorbim cu vecinul de peste drum (fără diferenţa de fus orar). Ritmul vieţii se accelerează zilnic, acum că cel puţin aparent putem face mult mai uşor multe lucruri, încercăm să facem din ce în ce mai multe, dar ziua, săraca, are tot douăzeci şi patru de ore, iar un om săracul, cam tot atâţia ani trăieşte, adică între şaizeci şi nouăzeci, aş spune, cu excepţii. Nu vi se pare ironic cum citim pe ecrane suprailuminate despre sănătatea ochilor, cure de slăbire, plimbări în parc, sporturi pe care le putem practica, sfaturi despre relaţiile interpersonale, nu vi se pare ironic că lumea virtuală e plină de inimioare şi pupicei iar lumea reală de gunoaie pe stradă şi salarii prea mici să mai aibă omul chef de sentimentalisme? Câţi dintre voi au contact vizual cu oamenii de pe stradă, din autobus, din staţia de metrou, cu vânzătoarea de la magazin sau cu vecinii când îşi dau grăbiţi bună dimineaţa zburând pe trepte? Câţi dintre voi merg zâmbind pe stradă sau câtor oameni le zâmbesc alţi oameni pe stradă? Să te uiţi în ochii cuiva care îţi vorbeşte sau căruia îi vorbeşti poate fi un semn de respect, de interes faţă de interlocutor sau faţă de subiect, dar mai ales un semn de atenţie şi comunicare. Ştim cu toţii că limbajul non verbal reprezintă peste şaizeci la sută dintr-o conversaţie dar îl ignorăm aproape voluntar, şi pe al altora şi pe al nostru? Ce s-a întâmplat cu a te pierde în ochii cuiva, cu a-i citi starea de spirit în privire? Nu mă întreb pentru prima dată, fiindcă uşor-uşor şi eu am devenit acel cineva cu spatele încovoiat, pas mărunt grăbit şi nasul în telefon (ce-i drept, mi-ar trebui un telefon mai mare să-mi încapă).

Nu mă gândesc pentru prima, nici pentru ultima oară, iar Raluca mi-a oferit pretextul excelent pentru un articol  (asta e pentru tine, Ioane), invitându-mă la acest eveniment:https://www.facebook.com/events/914271541942883/914654088571295/ După cum vedeţi suntem invitaţi să lăsăm două minute totul baltă şi să ne privim în ochi, om cu om, devenind mai puţin străini. Dacă evenimentul din Constanţa se va desfăşura peste aproximativ o lună, am înţeles că acelaşi lucru se va petrece pe cincisprezece octombrie şi în Bucureşti şi în Cluj, voi reveni dacă mai aflu detalii.

Cine nu este de acord cu ceea ce am avut de zis este bine-venit să apară pe douăzeci şi trei, să se uite în ochii mei şi după, dacă mai are chef şi timp, să îmi spună de ce nu am dreptate sau unde.

Să aveţi o zi cu priviri senine! Numai bine!