Gânduri otrăvite

Este cu siguranţă una dintre acele seri sau nopţi în care pun mâna pe telefon şi trec repede prin agendă doar pentru a mă simţi un pic mai rău decât înainte. Sper totuşi ca de această dată să mă fi resemnat. Apoi vine o altă dată când realizez că nu m-am resemnat şi caut iar printre nume. Bănuiesc că unele dintre aceste nume nu îmi vor mai spune nimic cândva, uneori chiar asta sper. Altceva nu prea mai sper fiindcă aş vrea să pot suna pe cineva să îi pot spune Vino, sunt singură acasă şi nu îmi e deloc o.k. în seara asta, nu îmi e bine deloc şi poate chiar să îi spun şi altele după ce ar veni. Să fiu cumplit de sinceră şi la fel de depresivă de cum mă bănuiesc unii şi mă acuză fără a le da prin sfeclă că e cam greu să te tot târâi aşa cu anii. Dar cine să vină? Cine să vină când fiecare are viaţa lui şi nu poate lipsi de acasă sau de altundeva pentru mine? Cine să vină când s-a săturat de depresia mea? Cine să vină când fiecare are probleme adevărate, la care eu nu mă gândesc,  cu siguranţă mai probleme decât ale mele? Cine să vină când aş putea să  îmi fac un ceai cald, să îmi încălzesc nişte lapte, să îmi pun puţină muzică şi SĂ NU MĂ MAI GÂNDESC LA TOATE PROSTIILE? Chiar nu văd că îmi fac rău singură? Sincer, văd că, uneori, nu mă pot aştepta să îi pese cuiva la modul la care înţeleg eu asta.

Şi toate ăstea nu ar fi nimic dacă, din când în când, nu s-ar trezi câte cineva să îmi spună că trebuia să îi dau un telefon, că s-ar fi găsit o soluţie, am fi găsit o soluţiei etc. Nu, chiar nu vreau să te sun doar pentru a retrăi fiecare firişor din ditai paragraful de mai sus. Nu are rost să fac asta într-o seară sau noapte în care puţine lucruri mai au rost pentru mine. Nu are rost să te oferi să mă asculţi doar fiindcă nu faci parte dintre aceia care m-au ascultat încontinuu, de multe, multe ori. Fiindcă după prima discuţie îţi trece acea curiozitate mascată de grija că, chiar s-a întâmplat ceva. Cum am mai spus, ăsta mi-e adevărul la ora asta. Nu e uşor de înghiţit. Din când în când, îmi mai doresc să îi pese cuiva cât să pună o întrebare, să aştepte răspunsul şi să nu mă diagnosticheze ca un expert, mă scuzaţi, în problemele altora. Eu recunosc că am o problemă, cel puţin una. Mă aştept să le pese altora de ceva ce este strict legat de persoana mea, responsabilitatea mea cum mi se aminteşte uneori indirect.

Poate acestea sunt, o da, nişte gânduri otrăvite şi otrăvitoare. Dar le-am avut prea des, încă le am, iar seara aceea putea fi şi aseară, nu ai de unde şti. Aşa că dacă treci prin aşa ceva şi te-ai gândit să mă suni, te rog să o faci, s-ar putea să fiu în stare să îndur ceea ce vei spune şi asta poate chiar ţinându-te de mână. Mă voi uita şi a doua zi în ochii tăi. Nu voi arunca cuvinte ca balamuc, nebun. Pentru că ştiu cum e.

Pe de altă parte, sloganul fericirea ta este alegerea ta nu a sunat nicicând mai bine. Uitasem că, până la urmă, am un simţ al umorului excepţional, aşa că dacă mă fac să plâng singură aş putea şi să mă fac să râd. Şi să mă doară în cot că a plânge singur din orice e un semn de slăbiciune şi să mă doară fix în pix că a râde singur este un semn de instabilitate.

În încheiere, un gând de care vor ei (maro în dungi sau roz bombon) celor care au lăcrimat cu mine şi de plâns şi de râs. Vor mai veni şi alte postări în funcţie de cum mi se vor mai alinia piticii.