Melancolie

 imagine: Kudika.ro


Se pare că astăzi a debutat prima zi de toamnă din acest an şi m-a buşit o melancolie bizară chiar şi pentru mine. Căutând cu privirea în jur toamna, căci doar frigul îmi anunţase acest capitol, nu am găsit nici culorile, nici dispoziţia de altă dată. Luasem pe mine în grabă un anume plover cumpărat acum doi ani, considerat de mulţi ,,de babă,, dar cu care mi-am făcut treaba cu succes de fiecare dată. M-am dat cu un anume parfum, şi el în strânsă legătură poetică cu toamna anului două mii treisprezece. Şi totuşi ceva s-a schimbat de atunci, numai eu nu, cu amintirile mele în momente pe cât posibil nepotrivite. Prin câte am trecut în toamna aia, cu probleme la muncă şi cu un fel de mountain rousse de emoţii, plecarea din Oradea care am crezut că iar îmi va face cioburi inima, cu vizita pe platoul Bucegi din noiembrie, cu ghetele rupte în tren în drum spre Bucureşti (da, cele din picioare), cu tentativa eşuată de a reveni la antrenamentele de ai ki do...şi cu toate acestea, tot ce mi-a venit în minte a fost un moment din microbusul GMS (da, făceam naveta cu ei, a fost o toamnă palpitantă). Un moment cu mine la geamul microbusului după o zi de muncă fără chef şi fără aspiraţii.

Cred că din acel moment am început eu să insist pe blog că trebuie să privim mai des cerul, că acest lucru ar fi unul care mi-ar lipsi sigur atunci când voi muri; anume, să fiu un muritor pe câmp privind în sus, chiar şi fără speranţă, pentru a găsi o anume linişte pe care o mai putem găsi doar pe fundul mării sau într-o frunză călcată în picioare de timp pe care o ridicăm de pe o potecă în munţi. În după-amiaza aceea am asistat la un apus superb, atât de aprins încât parcă simţeam cum mă încălzeşte soarele prin geam. Un apus atotputernic, fiindcă mi-a adus un zâmbet pe faţă şi fiindcă am simţit că sunt calmă, aproape serenă. Un apus care m-a făcut să îmi reconsider multe dintre rănile create în acea perioadă, multe greutăţi, şi mi-a reamintit dragostea pentru oamenii care în acele timpuri m-au copleşit discret cu dragostea lor. Nu ai cum fi singur pe lume când priveşti un astfel de apus. Lumina soarelui toamna este dincolo de poezie, îşi trage puterea dintr-o vară întreagă, te mângâie şi te conduce de bună-voie spre o iarnă la fel de necesară, o face firesc, natural şi discret. Suficient de discret încât iarna să fie primită mereu ca ceva nou, ca o schimbare, ca o surpriză.

Dacă acceptarea este esenţială pentru a continua să ne trăim vieţile şi nu să le contemplăm pasiv la un infinit bine delimitat, atunci toamna este absolut necesară şi absolut frumoasă odată ce îţi deschizi inima. Astăzi poate mă gândeam că şi încălţările din picioare sunt tot de acum doi ani, culmea, fără ă mă gândi dacă vreau sau trebuie să îmi cumpăr altele. Pur şi simplu, nu renunţ la lucruri doar fiindcă sunt vechi şi nici la persoane cu una cu două. Din păcate, nici atunci când persoanele renunţă la mine într-un mod greu de descris chiar şi atunci când eşti sincer. Nu renunţ nici la amintiri doar fiindcă în timp ar trebui să le văd cu alţi ochi. Indiferent de cum aş proceda acum, sunt anumite secvenţe de fericire pe care nu le-aş schimba, chit că au alternat cu luni de anxietate şi cu un dor din acela care sfâşie ce îi stă în cale lăsând în urmă tăieţei metaforici din hârtie sau din carne. Iar verile, verile le-am trăit zbuciumat de când mă ştiu, mi-au încântat ochii şi pielea, am crezut că sunt liberă, iar după ce soarele nu m-a mai bătut în cap nici pe mine, nici pe ceilalţi, m-am trezit singură şi nervoasă că începea şcoala sau se terminase concediul. Sunt de acord că vara este un anotimp foarte bun în care să nu ai mintea sau grijile la tine. Şi sunt de acord că trebuie să ne odihnim după acesta şi uneori chiar să ne vindecăm.

Poate toamna ne trezeşte la realitate dar ne mângâie cu un soare care vara ne-ar fi distrus. Poate toamna încep şcolile, se termină concediile şi chiar unele relaţii dar nopţile sunt răcoroase şi odihnitoare iar dimineţile proaspete. Poate toamna plouă şi bate vântul, dar nicicând ciocolata caldă nu a fost mai caldă şi mai gustoasă. Cât despre a călători toamna, nu pot decât spera. Melancolia a venit peste mine, dar nu fără drept de apel şi nici fără rost. Mi-am vărsat gândurile din călimară pentru a vă spune:

A venit toamna. Vă doresc mere roşii dulci, pături peste frunze uscate, vin savurat cu cine vă e drag şi mult soare de toamnă în suflet.
Numai bine!