Nu am titlu

 O altă seară în care mi-aş fi dorit să îi pot spune cuiva ce îmi tot trece prin cap, că îmi trec destule şi nu-s prea roz, ce mai am pe suflet, că în suflet nu garantez că mai am mare lucru. Poveştile mele-s vechi şi nu-s extraordinare sau cu tâlc pentru altcineva. Deci nu ar putea fi vreodată decât pentru cineva interesat de persoana mea aşa cum este ea şi cum poate nu va deveni niciodată, în rest...neinteresant. Să scrii despre depresie fără a o fi depăşit este destul de complicat şi prea puţin îmbietor. Psihologii uneori spun că nu trebuie să ne fie ruşine să cerem ajutorul oamenilor iubiţi. În realitate, cred că număr pe degetele de la o mână oamenii care au încercat să îmi fie alături sufleteşte în momente pe care eu le-am resimţit ca fiind cheie. Şi îmi rămân şi degete rest. De cele mai multe ori mi se aminteşte că alţii au probleme mai mari decât mine; alţii spun că s-au descurcat singuri cu un fel de mândrie amestecată cu un aer de superioritate care îmi dă senzaţia că o să vărs pe româneşte. Există şi oameni care mie îmi par impotenţi emoţional dacă pot spune aşa, atât reuşesc eu să percep în interacţiunea cu ei. Genul de oameni care duc la extremă faptul că te iubesc nu ţine de foame sau de medicamente. Sau că dacă nu te afectează direct, plângi ca prostul. Pentru ei este o mândrie să nu își arate sentimentele. Eu nu am vrut să fiu propriul erou, eu mi-am dorit oameni în preajmă, o vorbă bună, o discuţie de suflet, un gest de ,,salvare,, cum pentru mine au ştiut R., C., iar R. şi C. (alţi oameni, aceleaşi iniţiale), A., V. etc Îmi voi aminti pentru tot restul psihicului meu de ei, indiferent că acum le mai pasă sau nu- cel puţin aşa cred acum, că îmi voi aminti.

Articolul acesta este în primul şi în ultimul rând despre mine, nu îmi mai permit să spun Noi când s-ar putea ca nici bau-bau să nu fie în asentimentul acestor rânduri. Aşa că voi rămâne la egoismul de care m-au acuzat destui dintre cei pe care oficial (şi uneori comercial) îi numim oamenii dragi nouă. Într-un context pe care voi îl ştiţi iar eu nu îl voi numi mă întreb cine ar plânge un om prost, leneş, ignorant, egoist, un om care nu a excelat la nimic, la care nu se gândeşte nimeni şi zâmbeşte şi despre care nu poate afirma nimeni că a făcut vreun bine vreodată. Cam ăla aş fi eu, așa tind să cred, de aia mă întreb, deşi chiar nu am de unde şti cât ar mai conta atunci. O viaţă e o viaţă dar oamenii nu percep lucrurile aşa, de aici toate aceste polemici de prost gust în care au fost amestecate total aiurea religia, politica...nu muzica sau data din calendar omoară ci doar timpul, boala, calamităţile naturale şi OMUL, direct sau prin deciziile pe care le ia, decizii care afectează direct alţi oameni.

Deși în cazul meu mă obsedează ideea că umanitatea după mine nu ar pierde nimic dacă nu a câștigat ceva cât am fost, cred că după mine ar rămâne durere şi chin sufletesc pentru familie şi un fel de regret pentru cunoscuţi, nu mă pot pronunța pentru ei . Nu-mi trebuie mai mult pentru a îmi imagina un val enorm de suferinţă generală şi individuală., și nu pot fi de acord cu ETICHETE, singurul lucru cu care suntem generoşi unii cu ceilalţi. Fratele meu îmi spunea acum patru ani, într-o discuţie în maşină văd că ai o gramadă de treabă cu ce fac alţii numai cu tine nu ai şi are dreptate şi acum după patru ani. Pentru faza aia şi pentru o discuţie într-o intersecţie ,în 2006, cred, îi trec şi lui un C. în lista de mai sus.

 Încerc să nu îmi pierd speranţa legat de propria persoană şi de relaţiile mele, chit că voi beneficia de alte relaţii, cu alţi oameni. La treizeci şi trei de ani îmi caut rost şi sens şi ocazional regret că atunci când au fost, nu mi-am jucat toate şansele şi că am ales prea des să fiu aproape fizic de oameni care emoţional nu mai erau de mult disponibili pentru mine. Încă sper că îmi vor veni idei, le voi concretiza şi voi pune altfel capul pe pernă noaptea sau chiar după-amiaza. Şi că voi deschide ochii altfel dimineaţa. Nu neg că mi-am dorit un fizic considerabil ajustat, dar chiar sper că mă aşteaptă altfel de schimbări într-o lume care remarcă că ţi s-a scurs rimelul şi nu că ai plâns, în care dacă te plângi altora ești un loser iar alteori te trage de limbă te miri cine și de ce, doar așa, că ai limbă...

Am rămas cu gândul că în multe situații și pentru destui oameni vorbele mele bune ar fi de prisos şi în mod simbolic le mulţumesc celor care au donat bunuri, bani, sânge, timp şi cine ştie câte alte gesturi fără reclamă s-au petrecut pentru că mi-au reamintit că oamenii nu sunt între oameni doar pentru a avea cu cine ne compara sau pe cine critica.

 Nu am o frază de încheiere. De-abia-de-acum începe.