Prăjitură cu ciocolată amăruie

fotocredit: trecutul îndepărtat

Într-o noapte de sâmbătă când tot omul se distrează iată-mă la ore incredibil de matinale sau târzii la tastatură, fiindcă am timp, nu am somn şi este momentul pentru a pune pe tavă prăjitura din titlu. Ah, aceste comparaţii cu ceilalţi care nu îmi dau pace, mai ales la ore turbate şi perioade în care am şi de dat autoanaliză. Ni se tot spune, dacă avem ochi şi urechi să observăm asta, că aceste comparaţii sunt în defavoarea noastră şi a relaţiilor cu cei cu care ne comparăm, uneori şi în defavoarea acestora...da, şi totuşi, nu are cum să mi se pară o.k. că nu am un job stabil la treizeci şi trei de ani fiindcă am ales iar (şi am tot insistat asupra acestei alegeri şi pe aici) să renunţ la un loc care renunţa treptat la mine...Şi da, ştiu că e vina mea. În rest, acum doi ani, după un salt mortal în ceea ce priveşte relaţiile între el şi ea, ea fiind eu, am depăşit cred eu oficial gândurile pricinuite de eterna ,,acuzaţie,, că nu am o relaţie stabilă, sau pe scurt, nu-s măritată şi cu copil la vârsta mea. Abia apoi l-am cunoscut pe CH, iar faptul că l-am cunoscut a adus multe transformări despre care poate voi scrie într-o altă zi sau într-un alt toi de noapte. Undeva, în tot haosul acesta de decizii de doi lei vechi- pe care i-am cheltuit de mult, vă daţi seama, de lecţii pe care ori nu le pricep ori abia le diger, mai există şi anumite bucăţi de viaţă care îmi dau speranţă, care mă ţin legată de tastatura wireless, care fac coborâtul din pat la trezire o altfel de experienţă, care lasă loc de perspectivă umanităţii...ele sunt umplutura învelită în ciocolata amăruie a alegerilor mele.

Faptul că sunt oameni responsabili, perseverenţi şi consecvenţi care nu ştiu cum reuşesc să îşi arate un zâmbet luminos într-o zi în parc, care cântă la chitară, care se joacă cu unicorni roz de pluş în Kaufland, care bat un drum pentru o cafea pe plaja într-o dimineaţă cu extrarăcoare în extrasezon, care pleacă la o plimbare cu maşina cu destinaţie necunoscută până la sosire, care vorbesc cu tine şi îţi umplu capul de imagini ca un atlas, care au mereu ceva de dat, care pot purta o eşarfă roz în drum spre un job unde iau decizii de viaţă şi de moarte; femei frumoase fără machiaj şi tocuri- cu priviri senine şi un zâmbet de care nu are cum nu îţi fi dor; bărbaţi care nu se plimbă importanţi cu maşina etalând o încheietură cu un cadran scump şi lucios care nu le mai spune nimic, bărbaţi care ştiu să ofere o după-amiază de calitate sau o surpriză, bărbaţi care pot purta o discuţie demnă de anul două mii cinciprezece- şi le-aş sugera să o facă cu femeile cu privire senine şi intelect la zi...Oamenii aceştia nu sunt aşa de rari dar întâlnirile cu ei sunt rare şi îmi rămân mereu ca nişte timbre pe un plic al cărui destinatar sunteţi voi, cei care citesc acum acest articol. Bună dimineaţa vouă. Desigur, îmi dă speranţă faptul că scrisul mă ajută să mă curăţ de invidie la modul crunt, pe tastatura mea care este la îndemână. Aici pot avea un drum în tren până la munte doar pentru a mă spăla pe ochi cu aer rece, şi tare, şi soare uşor opac şi timid, aici pot face un castel dintr-o cărămidă, şi, credeţi sau nu, pot retrăi momente extraordinare din taste, chiar dacă modificate ca formă pentru a evita un jurnal. De multe ori în timp ce scriu ajung la nişte concluzii pe care le obţin mai greu pe alte căi.

În ultima vreme este atât de multă durere pentru multă lume, o durere care a pătruns depresia mea, care a pătruns în oase, în frunze, în nisip, în gândul sau oftatul involuntar al Omului. Omenirea însă, în afară de aparente lecţii de nefericire sau de fericire (ambele la fel de dure din punctul meu de vedere) are nevoie şi de speranţă, şi de bucurie. Omul e tot un echilibru, eu aşa îl văd sortit. Karma nu înseamnă să te chinui pentru ceea ce ai fost sau pentru ceea ce eşti, ci pentru a îţi oferi şansa unui echilibru între agonie şi serenitate, între trecutul care te poate bicui şi prezentul în care poţi încerca să te salvezi. Viitorul, fără ziua de astăzi, nu este nimic. Speranţa mea cea mai mare este că voi apuca să trăiesc schimbarea care îmi va aduce mie salvarea. Văd lucruri extraordinare în jur şi atunci nu am cum nu mi le dori pentru mine, în mine şi din mine...Nu să devin un om extraordinar e dorinţa mea, ci să fiu eu. Pentru că dacă mâine din greşeală descopăr că sunt un om mai bun voi înţelege că tot eu sunt. Mi se pare absurd să îmi doresc ceva care mă va face mai bună în ochii celuilalt pentru că principiile mele, chiar dacă greşite, nu sunt ale altcuiva. Altcineva nu va dormi noaptea pe pernă după pleoapele mele, nici nu se va scălda în egoismul meu, nici nu va găsi motivaţie în locul meu, etc. Revin la durere.

Revin la durere pentru a spune că, deşi universală, e ca o cizmă pe care fiecare o încalţă altfel. Te poate roade, îţi poate ţine de cald, îţi poate fi comod cu ea sau ţi se pot umfla picioarele sau mai grav, de te vei descălţa ca un soldat în plin război iarna. Eu cred că eşti un om care va merge oricum. Asta din start îţi dă dreptul să fii fericit. Îţi dă dreptul la ziua de mâine. Îţi dă dreptul să visezi şi să îţi odineşti ocazional picioarele. Îţi dă dreptul la cel puţin un tovarăş de drum. Îţi dă dreptul să fii aşteptat la capătul drumului cu drag. Îţi dă dreptul la un itinerariu. Îţi dă dreptul de a călători metaforic şi în carne şi oase. Mai ales, îţi dă dreptul de a lăsa în urmă lucruri care nu sunt vina ta, lucruri referitor la care nu ai putut face nimic, da, îţi dă dreptul de a lăsa în urmă ceea ce nu depinde de tine şi nici de durerea ta. Aş vrea să îţi pun acest articol în rucsac sau troller şi să îţi fie de drum bun, de un drum despre care eu sigur voi mai putea scrie oricând o poveste pentru orice muritor. Poate nu te cunosc, dar când privim spre cer vedem acelaşi cer, ce să îţi cer mai mult?

Poate te cunosc, şi atunci îţi trimit o îmbrăţişare virtuală ca din poza ce urmează să o anexez, am uitat că nu o am în acest computer. Noapte bună! Numai bine!