Facebook- mă predau

Prima oară mi-am creat un profil pe Facebook pentru a putea vedea nişte poze de la o petrecere cu tematică la care mă dusesem. Lista de prieteni s-a creat aproape automat, cautând cunoscuţii dar şi primind cereri de la concetăţenii cu care nu prea aveam prietenii, ca să spun aşa. Dintr-o dată am aflat informaţii personale (locul de muncă, numele iubitului, vechimea relaţiei, unde îşi petrec timpul), despre oameni pe care îi tot întâlnisem de-a-lungul timpului şi care în mod normal nu ar fi povestit cu mine veci la o cafea, fie şi despre starea vremii-căci, deh, la politică şi fotbal nu mă pricep. Adică oamenii aceştia voiau să ne cunoaştem şi nu m-au putut ,,anunţa,, altfel decât online?? Nu am aflat niciodată ce voiau şi mă îndoiesc sincer că voi fi, măcar cândva, în stare să folosesc corect contul de Facebook.

Fiindcă da, am înţeles că este la origine o platformă de socializare. Cu persoane cu care nu există condiţii să socializezi în viaţa de zi cu zi sau tocmai pentru a ţine legatura cu prietenii, colegii, indiferent unde s-ar afla din punct de vedere geografic. M-am prins şi că poţi întâlni persoane noi-dar cât de bine cunoşti pe cineva cunoscut strict online? Apoi,  mă irită enorm faptul că toate contactele sunt listate drept ,,friends,,. Îmi vine să întreb Fb-ul ,,să mori tu??!!,,. Eu nu am nevoie să am un loc în care să am un pomelnic cu toţi-indiferent că (mai) avem o relaţie şi în viaţa reală sau nu:vecinii, vechi şi noi; actualii, foştii şi viitori colegi de muncă; rudele în număr cât mai mare chiar dacă cu unii nu ţin legătura altfel decât prin like, cei pe care i-am cunoscut practicând un hobby trecător sau cu care am în comun fix două lulele despre care nu am mai discutat de hăt. Dacă eram o persoană populară, carismatică, căutată şi care reuşea să păstreze elegant nişte limite între ea şi ceilalţi-mai mult sau mai puţin băgăcioşi sau inoportuni, mai ziceam. Şi atunci aş fi văzut altfel lucrurile. Dacă am fi vorbit periodic unii cu ceilalţi, aş fi considerat că pastrez o legătură. Nu am nimic de dovedit cu numărul de prieteni şi aşa, aşa cum sunt, Facebook pentru mine e frustrant şi uneori a fost şi sursă de stres. Iată câteva motive:

Cât am fost prieteni ani de zile, nu am avut FB decât spre final. De cele mai multe ori nu am avut nici credit pe telefon. Lumea s-a adaptat, şi, o dată cu tehnologia, au apărut şi nişte noi reguli nescrise pe care evit să le înţeleg. De la ne vedem pe doi mai în gară la 5 la vezi că eu mai întârzii jumătate de oră primit ca SMS în timp ce eu eram deja de zece minute la locul stabilit. Aşadar, dacă pe vremuri ar fi fost şase inşi punctuali în gară pe data de doi, acum unul singur nu era în stare să ţină cont de ceva stabilit cu o zi înainte. Mai drăguţ de atât, am primit mesaj nu mai ajung acolo sorry pe Facebook. Dar cum eu am Asha 302 sau cât e, ghici ce, nu e ca la telefoanele mai smart sau cool, adică FB nu este logat decât când intru eu, iar dacă am intrat şi am de dat un telefon trebuie să mă deloghez. Aşa că am primit mesajul din părţi. Am sunat pentru a afla că am primit un mesaj pe Facebook. Pe celălalt nu îl interesa ce telefon am eu, dar când ai credit, jur că nu pricep de ce nu ai suna sau da SMS într-o astfel de situaţie. De cele mai multe ori vă spun sincer că am luat-o, dacă nu ca o lipsă de respect, cel puţin ca pe o lipsă acută de interes faţă de persoana mea. Mai ales că uneori gestul a fost repetat.

Devine din ce în ce mai greu să nu iau personal unele chestii şi să îi iau pe ceilalţi aşa cum sunt, când ei nici măcar nu pot concepe că sau cât mă deranjează o astfel de situaţie. Apoi, avem situaţia celor mereu prea ocupaţi să îţi răspundă la mesajele de pe Facebook dar care au timp să posteze animăluţe, să comenteze la statusul lui X, şi chiar să îţi aprecieze albumul foto sau să îţi scrie ceva sub o postare în timp ce tu le scrii...wtf. Când eu te văd non stop activ şi mai văd că şi intri pe profilul meu, de ce nu m-aş întreba măcar cum de nu îmi citeşti mesajul?

Partea care m-a durut şi revoltat cel mai tare a fost că, unii prieteni vechi (din fericire nu toţi) au răcit considerabil relaţia cu mine acum vreo doi ani. De la non stop la discuţii şi ieşeli, la absolut nimic, aici deja aveam un upgrade că oamenii nu îmi vedeau apelurile pe telefon dacă mă-nţelegeţi. Aşa că, după un timp de mers cu colindul după mere verzi pe pereţi, fără a înţelege motivul distanţei impuse, am înţeles distanţa, sau mai bine spus, am încercat să mi-o însuşesc. Aceiaşi indivizi au fost extrem de revoltaţi când i-am scos din lista de prieteni de pe Facebook, fără a pricepe că ei mă scoseseră din listă punct. I-am readăugat după un timp pentru că nu am vrut să fie un motiv de ranchiună între noi, dar sincer, a fost şi ziua în care lumea dădea like tortului postat de mine fără a îmi spune ,,la mulţi ani,, nici măcar pe FB. Dacă mă întrebaţi ce fel de oameni sunt, am să vă spun ceea ce am crezut mereu despre ei: sunt oameni decenţi, muncitori, veseli şi buni. Dar nu mai sunt de mult prietenii mei. Nu aşa.

M-am dus chiar în direcţia penibilă în care am postat cum ar fi să mai primeşti şi un telefon pe net şi culmea e că unii oameni m-au sunat iar alţii s-au iritat că dau de înţeles că nu sunt mulţumită. Ei bine, nici nu eram. Nici de mine nu-s cea mai mulţumită, fiindcă am avut şi zile în care m-am gândit ce fel de om sunt eu dacă am parte de aşa faze. Ştiu că vieţile ni se separă şi că la ora actuală mai există poate câţiva oameni cu care am ceva în comun, iar acel ceva este un trecut în care am fost prieteni. Unii dintre ei poate îmi sunt prieteni şi acum, sau aşa îi mai simt măcar uneori. Dar dacă nu (mai) ai ce discuta cu mine, dacă nu avem nimic în comun, dacă m-ai exclus din viaţa ta, nu îmi arunca acest os al ,,prieteniei,, pe Facebook. Uneori chiar e o.k. să îţi spui chiar şi temporar la revedere.

Probabil pentru mulţi sunt depresiva ciudată sau invers, cum vreţi. Dar îmi cunosc limitele, ăstea sunt. Unele limite merită depăşite, iar în alte cazuri nu merită depăşit decât momentul sau cei care chipurile merg împreună cu tine, eu cred că defapt ei se deplasează în paralel. Chiar dacă geometric este incorect, am pornit din acelaşi punct dar suntem două linii paralele...De ce trebuie să mă doară capul de geometrie pe Facebook? E retoric.

Îmi ştiu limitele şi ştiu că nu îmi trebuie mulţi, mulţi oameni în listă: să nu avem niciodată timp unii de ceilalţi, să ne dăm urări seci când vedem celebrul tort în stânga, să ne dăm tag la grămadă pentru a scăpa de corvoada unui telefon sau chiar mesaj de Sărbători, să ne spionăm uneori discret, alteori nu vieţile private, să nu mai avem nimic să ne comunicăm decât dă şi tu un share la pisica asta, e funny şi să ucidem limba română în graba de a-i tasta două vorbe cuiva. Nu îmi trebuie să mai ştie lumea că am fost în oraş, îmi trebuie să mă simt bine.

Şi sincer, tot ceea ce îmi va lipsi, vor fi evenimentele de care aflam de pe Facebook, de care va fi mai greu să aflu de pe contul pentru pagină, şi poate, poate pozele în care îi mai văd pe cei plecaţi peste mări şi ţări şi cu care încă vorbesc. Dar pentru toate acestea va exista sigur o soluţie. Pentru superficialitate, nu e treaba mea să o găsesc. Fiecare e liber să se exprime cum doreşte, aşa că îi mulţumesc lui Doamne Doamne că am blog şi oleacă de mână la scris şi săptămâna asta îmi închid inutilul cont.

Să aveţi o seară cu bucurii cât se poate de concrete şi reale. Numai bine!