Momente

 sursa foto:georgianaluvjustin.sunphoto.ro

 Kimonoul și alte câteva articole din rucsac îmi dau senzația că îmi car, asemenea melcului, întreaga casă în spinare. Prietena cu care am pornit la drum reușește cu greu să identifice pe internet adresa sălii și iată-ne ajunse, după ce- sincer, îmi cam pierdusem răbdarea. Odată cu noi sosește Mircea, pe care îl salut imediat ce a parcat mașina. Apoi intrăm în sală, unde antrenamentul cu copiii este în plină desfășurare. Mă surprind zâmbind după o perioadă considerabilă de timp în care nu mi-a venit să zâmbesc decât la amintirea cuiva sau a ceva. Observarea copiilor îmi transmite o anume stare, mă fascinează seriozitatea cu care se străduiesc să își însușească tehnicile sau să își dovedească partenerul, seriozitate care combinată cu inocența și veselia specifice conferă un farmec aparte observării lor. Ajutorul instructorului face tot posibilul să explice, să intervină, să...ajute. Mie mi se pare că omul în cauză se agită într-un borcan cu bondari și că totul se va liniști atunci când cineva va scoate capacul. Părinții observă de asemenea de pe margine, dar eu rămân cu ochii pe tatami, până când Mircea iese din vestiar și văd cum poartă la mijloc centura neagră. Triplu wow! Atât de mult timp să fi trecut de când mă ,, luptam,, și eu cu morile de vânt dar mai ales cu mine în încercarea de a mă molipsi puțin de tehnicile din aikido?

 sursa foto: desenez.net
   Am trecut prin multe valuri de atunci și încă sunt cu barca în larg iar curentul mă cam duce încontro poftește fiindcă în continuare am dificultăți în a ține concret vâsla sau în a mă arunca în apă (eventual în cap). Tocmai pentru că mai am puțin și voi concluziona că am rău de mare am naufragiat temporar în dojo și am retrăit pe rând momentul în care Mircea a intrat pentru prima dată în sală, serile în care veneau zeci de oameni pentru a se înscrie la antrenamente atât pentru copii cât și pentru adulți, frânturi din antrenamentele copiilor la care am luat parte ca și ajutor, diverse discuții cu Mircea care la început nu părea deloc încântat de perspectiva de a lucra cu grupurile de copii, ziua când am încercat să dăm cu var....o grămadă de trăiri au trecut peste mine rapid și m-am minunat de schimbarea din fața mea, atât de frumoasă și admirabilă. Progresul făcut de fostul coleg în lipsa mea nu a făcut decât să îmi aducă un gram de admirație în plus pentru persoanele care se transformă în ceva din ce în ce mai frumos, pentru cei care muncesc pas cu pas pentru a deveni, pentru a fi, pentru a ști, pentru a ajuta, pentru propria fericire care se compune din toate acestea.
   Predarea kimonoului a fost un pas greu, dar nu unul decisiv sau definitiv. Știam că îl voi preda de mult timp, la două luni după operație; decizia de a spune la revedere unui lucru care evocă amintiri dar care ar putea fi mult mai util altcuiva a durat dar a fost o decizie ușoară, ca în multe alte cazuri. La fața locului mi-am dat seama că aș fi putut aduce și bokken-ul, dar simplu fapt că nu îl adusesem mi-a spus clar că încă am ezitări. Am plecat cu speranța că unei persoane i se va înlesni un nou drum (ai ki) în practica artelor marțiale și a substanțialei transformări personale pe care uneori mă întreb dacă eu am ratat-o sau doar nu am desăvârșit-o. Zilele acestea probabil voi mânui bokkenul prin sufragerie doar pentru a îmi reaminti că am în continuare două mâini și dorința de a realiza ceva cu ele...eventual o vază dacă cumva reușesc să sparg ceva.
   Înapoi în barcă. Vântul bate dinspre nord est. Direcția: cât mai departe. Orizonturi noi. Speranța dintr-o dată nu mi se mai pare atât de importantă, dar rămâne pe poziții în timp ce eu încep să iau în considerare vălul pe care uneori ea îl aruncă peste inima omului și care ajunge deseori și pe ochii acestuia. Mda, mi-aș dori să sper mai puțin și să pot face mai mult.
  Aloha!