Eu scriu.

Sunt în tren, fericită că nu am vărsat cafeaua pe mine, aşteptând să plec la un târg de job-uri din Bucureşti, uşor iritată că plouă dar fără absolut nici o grijă referitor la cum mă voi descurca acolo singură pe ploaie. Nu cunosc oraşul iar orientarea nu e tocmai punctul meu forte, însă cu ajutorul indicaţiilor precise ale unei prietene şi cu amintirile din perioada în care am stat la o altă prietenă la Universitate, ajung la timp unde trebuie. Şi asta pe o arşiţă neaşteptată pentru septembrie dar foarte bine venită pentru cineva care nu era pregătit pentru ploaie. În tren, cu o cafea de la gară, mă simt foarte bine. Relaxată. Trenul porneşte...

Uneori, stând pe canapea în sufragerie, las picioarele în jos cât mai întinse şi mă întreb cum ar fi să fiu iar în tren, în drum spre cineva sau ceva  pe care abia aştept să văd sau să experimentez. Alteori, tot pe canapea, îmi las picioarele să atingă covorul imaginându-mi cum ar fi să simt iarbă, nisip sau apa mării pe tălpi. Aşadar de foarte multe ori am vrut să năvălesc aici şi să scriu despre momente furate, momente şi stări aparent banale, şi să le eternizez în scris, fie şi pentru a le retrăi şi a îmi provoca imaginaţia şi simţurile să atingă un alt nivel. Însă momente mai puţin plăcute m-au furat de la această preocupare, până când o discuţie cu cineva referitor la ceea ce scriu şi articolul Aguriţei mi-au reaprins ideea.

                                                   Fericirea în câteva paragrafe

 După o noapte mai mult sau mai puţin reuşită, în care chipurile mi-am serbat ziua de naştere cu mai mulţi prieteni, un răsărit imaculat mă surprinde pe plajă cu prietena mea din Bucureşti, care mi-a făcut o ,,mică,, surpriză venind direct la terasă în seara precedentă. Restul găştii, inclusiv fetele care au dat dovadă de insistenţă pentru a ieşi după o tură de noapte şi o zi obositoare sunt acasă încă de la ora două noaptea. Însă un bucureştean şi un prieten adevărat nu va rata răsăritul, chit că apoi călăreşte microbusele contra timp spre casă. Eu mă duc la muncă abia în dimineaţa următoare, aşa că stăm pe o bancă cu picioarele în apă, facem câteva fotografii (dacă le găsesc le voi anexa articolului), şi nu mai este nevoie să ne spunem nimic. Asta e fericire.

Peisaje cu mult verde, dealuri şi văi, apele Dunării, turme şi cirezi ne ies în cale şi nu mă voi plictisi vreodată să mă uit la ele. De obicei gonim înspre bunica la ţară, adică eu cea fără de permis auto şi fratele meu eternul şofer. Nici cu el nu apuc să petrec prea mult timp aşa că de obicei nu voi rata ocazia unei astfel de drumeţii. Nu îmi pasă nici măcar că nu funcţionează radioul, că ne prăjeşte soarele sau ne încurcă substanţial câte o furtună. Drumul spre bunica trece întotdeauna repede fiindcă ştim că ne aşteaptă cu nerăbdare. Să călătoresc spre cineva care mă aşteaptă cu acelaşi entuziasm de fiecare dată, asta e fericire.

De cele mai multe ori nu mă fac înţeleasă de ceilalţi, de multe ori ei se impun, de alte ori se materializează metafore de vase imense şi superbe de sticlă sparte violent, alteori cearta este un tiv descusut. Însă când scriu şi oameni diferiţi de mine şi diferiţi între ei răspund efectiv unui articol emoţional, atunci da, scriu şi asta e fericire. Îmi făceam griji că nu îmi voi aminti concret tot ceea ce cred că merită să apară în acest articol şi după primele paragrafe amintirile vin în cascade. Să începi să scrii şi prin tine să curgă efectiv trăirile tale şi trăirile altora, să fii la tastatură gata de a trata un subiect poate extrem de spinos şi dificil şi să nu îţi mai faci griji când începi să scrii, asta e fericire.

Se coc cireşele, căpşunele şi vara în cuptor. Cum bine spunea o altă prietenă, mai este luna aromelor. Mirosul de salcâm te ia de cap mai ceva ca în cântecul lui Tudor Gheorghe, buzele atinse de cireşe şi căpşune sunt numai bune de sărutat fără cosmetice-minune, florile efectiv explodează în culori şi miresme, iar eu una abia aştept să arunc ghetele în favoarea unei perechi de sandale sau a unui picior gol în iarbă. Animalele zburdă, copiii aşteaptă vacanţa, luna mai este fericire. Aici am o imagine de poftă.

Să te întâlneşti cu cineva spulberat de tristeţe şi să faci persoana să râdă sau să zâmbească, să hrăneşti un animal, să vezi veselia unor copii jucându-se, să îi apari cuiva la uşă neanunţat chit că i se vor umple ochii de lacrimi, să trimiţi un colet cu ceva banal cuiva de foarte departe care nu aşteaptă un colet de la tine, să fii murdar de vată de zahăr şi să nu îţi pese, să te rupi în figuri la dans chiar dacă nu ai talent, să râzi sănătos cel puţin o dată pe zi, să înţelegi că pâinea cu salam e cea mai gustoasă variantă când mănânci cu oameni pe care îi iubeşti, să ai mai mult chef de ziua de azi şi mai puţine planuri pentru mâine, asta e fericire.

Pentru mine, fericirea este o explozie de senzaţii şi sentimente dar şi pace interioară. Pacea interioară este cea mai mare comoară la care putem spera ca oameni, trebuie săpat adânc, consecvent şi păstrat cu sfinţenie.

Vă doresc o zi frumoasă ca dihania din poza de mai jos şi le mulţumesc lui G. şi Aguriţei pentru imbold. Cele bune!