Găsesc fără a fi căutat în prealabil sau în altă parte că viaţa mea generează în mod constant material pentru cel puţin o jumătate de oră de stand up comedy. Un stand up comedy cu spectatori din altă ţară sau eventual din altă lume, care să guste să spunem...perspectiva mea. Sau lipsa mea de perspectivă. Ceva mai totală decât sexul total prins SMS sau apel telefonic. Oricum, dacă voi ajunge vreodată pe alte meleaguri prima grijă va fi să le comunic că sunt mândră că sunt româncă şi (acum pe bune) să nu se mai uite lung, că toţi suntem fraţi pentru faptul că suntem oameni. Eu zic că oriunde în lume cei cu bani, arme, influenţă şi putere subjugă şi triumfă; bărbaţii-s mai şmecheri ca femeile; nimeni nu-i dator să ajute dar oricine poate judeca pe oricine; oamenii mari sunt copiii care au învăţat din faptele şi comportamentul oamenilor mari din vremea lor şi nu din lucrurile cu care au fost bătuţi la cap; libertatea se rezumă deseori la a putea vocaliza gândurile proprii şi a suporta consecinţeţe care nu vor fi mereu schimbarea sau îndreptarea situaţiei...dar eu nu am văzut lumea. Aşa sunt eu, mai cu imaginaţie şi sentimente exprimate brut, îmi poţi pune sapa în mână dar rişti că voi tot privi aiurea spre cer în pauze dese. Ceea ce este de făcut e de făcut dar gânditul şi uneori contemplarea sunt inevitabile. Aştept totuşi să îmi răspundeţi la articol voi cei care aveţi un gând al vostru legat de ceea ce am scris şi voi scrie, voi cei care poate aţi văzut şi ştiţi mai multe de pe lumea asta.
Mărturiesc că evit de aproape o lună să ating tastele şi să recunosc în scris cum mă simt. Ca un căcat în ploaie. Ploaia din ultimele zile mă susţine ironic, ca pentru literatură sau spectacolul mai sus menţionat. Am gândit multe şi nu am materializat nimic. De un an de zile mi se prezintă opţiunea de a fi slugă sau parazit, de a mă certa sau de a nu avea, pe cât posibil, nici o conversaţie cu anumite persoane, oameni care m-au rănit sau mi-au greşit îmi reproşează atitudinea pentru că am tot avut de ales între emoţiile mele şi ale lor şi le-am ales pe ale mele, mă evaluez şi îmi fac griji că nu sunt ceea ce caută lumea asta, lume care din anumite puncte de vedere nu este ceea ce caut eu. Poate este prea târziu dar nu mai pot, nu mai pot şi de ar fi mult prea târziu. Pentru prima dată după ani de zile am început să mă gândesc la ceea ce vreau şi la ceea ce cred cu adevărat. Poate lumea nu e groaznică dar e dură în funcţie de norocul fiecăruia şi de reacţiile sale. Când semeni ce semăn eu e puţin probabil să fi fost foarte inspirat în alegeri, reacţii şi aşteptări. Iar norocul nu e totul dar găsiţi-i voi alt nume pentru situaţii şi persoane care s-au legat firesc: fără planuri, ambiţii, prolog şi epilog. Este foarte dificil să scrii un articol în starea aceasta despre exact starea aceasta. Mai ales când ştii că ai cel puţin doi trei cunoscuţi care te vor asfixia cu dorinţa lor continuă de a îţi insufla un optimism forţat sau cu grija lor că nu vrei să fii responsabil pentru cine eşti acum şi pentru ceea ce ai. (Mai ales că un căcat nu are mâini??) Dar chiar şi aceste intervenţii îmi amintesc că cel mai bine este să poţi trăi cu tine, să pui împăcat capul pe pernă pentru ceea ce ai făcut astăzi nu pentru ceea ce speri tu să fie mâine.
Bineînţeles, ideile pentru acest articol m-au salutat din prag în fiecare zi şi noapte fără a intra astfel încât să le pot povesti pe îndelete şi prezenta astfel încât să mai poată citi şi altcineva acest articol în afară de mine şi să înţeleagă ceva. Acum l-am scris, l-am scris. Aş trage o concluzie două dar sincer îmi e teamă să mai cred în concluzii. Ăsta ar trebui să fie farmecul vieţii. Mai multe ipoteze, mai multe posibilităţi decât probabilităţi şi cum ar zice Ştefan Bănică Jr. Ăsta-s eu!
Din pacate asta este cruntul adevar. Toti isi dau cu parerea si mai ales cei care nu au habar despre ce este vorba sau cei care vor sa insufle "optimismul" in fiecare om. Nu ne ramane decat sa traim sa vedem ce urmeaza.
RăspundețiȘtergere