Voiam...

Bună seara. Mă țin de mult să (vă) scriu, până acum am țesut deja câteva articole bune la două dimineața sau la patru, sau seara cu puțin înainte de a adormi. Partea o.k. este că am mai reglat scorul cu insomnia. Partea ne-o.k. sunt gândurile care mă fac să cad într-un abis de tristețe și să mă simt mai singură ca oricând. Atât dialog interior și revelație nu am avut în viața mea...de câteva luni am sărit în gol și încă mai cad, uneori cred că reușesc să nu îmi mai pese unde. Am dezvoltat, oficial și neoficial alergie la următorii termeni, băgați eventual cu pâlnia sau furtunul pe gâtul meu, regurgitați aproape instantaneu: optimism, pozitiv, pozitivism, zâmbet, curaj, iertarea. Aia cu iertarea e singura pe care o înțeleg, pe bucăți și singură, fără să trebuie să mă păcălească cineva cu o linguriță să deschid gura. Negativismul, lamentarea, depresia (considerată în continuare de mulți un moft sau o răceală) au făcut treptat, totuși rapid, curățenie în jurul meu. Dar nu mai pot aștepta să conving pe cineva că nu pot fi silită să fiu optimistă, mai ales așa cum înțeleg alții lucrul acesta. Mai ales când am destule zile în care dorința mea de a fugi în lume fără prea multă interacțiune umană mă copleșește. Trei zile singură la munte punct com. Având în vedere că în general job-ul meu este 100 % contact uman, am parte de destule provocări fără a trebui să fiu silită să fac față unor conveniențe de chichi. În mare parte am înțeles de ce mulți oameni au dispărut din preajma mea, și chiar dacă nu am înțeles, am încercat măcar să îi las să plece.

E dificil să ții cu dinții de oameni, să ții cu dinți de ce crezi tu că meriți în dragoste, să ții cu dinții de ceea ce crezi că este sau ar putea fi respectul cuiva. Mi se pare dificil să ierți persoane și situații care persistă pururea doar fiindcă se poate și pot. Casa MEA, șeful meu, regulile mele. Eu nu pot exista fără oameni, și dacă vă gândiți puțin nimeni nu poate fără ceilalți. Unii ne nasc, unii ne cresc, unii ne adăpostesc, unii coc pâine, unii fac spațiile verzi, unii nu ne lasă să ne năpădească gunoiul, unii fac progrese științifice, unii spirituale. Și filosoful și măturătorul au locul lor în lumea aceasta, și nu mi se pare corect să îi nesocotim pe nici unul. Dar da, e dificil să ții cu dinții de propria viață, este obositor și să încerci. Vin peste noi sărbătorile și unii cu greu mai simt ceva, pentru că de mult timp sărbătorile nu mai sunt despre starea de spirit și despre suflet. Iar tot ce-i perisabil are farmecul pe măsură, adică efemer. Cu toate acestea mi-am cumpărat o geantă care îmi trebuie fiindcă am găsit o culoare mai mult decât pe placul meu. Dacă nu veneau sărbătorile, ziceam că am luat-o cu ocazia zilei de astăzi, chiar dacă ar fi fost marți. Ca oameni, și noi suntem materiali, concreți, organisme, atomi, flux de energii. Dar partea aceea pe care nu putem pune degetul, identificată uneori în religie, alteori în filosofie, alteori în psihanaliză, partea aceasta nu ne dă pace, trebuie să trăim, nu merge doar să existăm și atât. Ce bine că nu ne dă pace!

Voiam de mult să vă scriu, despre singurătate, despre pomi înfloriți, despre mare, despre ce a mai rămas din dragoste în capul meu, despre bărbații care afirmă că vor familie (copii), despre cum la aproape patruzeci de ani tot nu sunt și eu la fel (de bună) ca toate femeile, despre ce am mai descoperit despre mine și despre viața mea nevoită de împrejurări, despre cum încă mă mai gândesc la unii oameni cu care știu sigur că ar fi o idee execrabilă să mai schimb vreodată o vorbă (pisoi albaștri montaniarzi, cafigii de Hey, sora de Jagermeister, etc), despre tot ce am mai văzut fără a mă duce concret mai pe nicăieri....va urma. Ceva tot va urma.

Dacă îmi îngăduiți, vă doresc pace, iertare și iubire și sănătate, inclusiv sufletească! Și promit să revin, cu gânduri mai coerente și cu povești mai conturate. Cele bune!