Frăţiorul

Pereţi de lemn, podea de lemn şi o linişte desăvârşită - aş vrea să o păstrez în minte pentru zilele tulburi ce par că se înmulţesc, când ele doar trec şi se scad din viaţa noastră. În oaza aceasta mă simt ruptă de lume în cel mai liric, paşnic şi benefic mod cu putinţă. Iar gândurile, gândurile îmi zboară fix din inimă către cap, cu vise şi cu amintiri care mai de care. Locul acesta este o stare de fapt. Şi în starea asta nu o dată m-am gândit la el şi la voi.

Mi-au venit în faţă fulgi răzleţi şi îngheţati de pe vremea când mă târâia de mână spre şcoală prin viscol, mi-au trecut prin păr adieri de acorduri de chitară din fosta noastră cameră întâi şi apoi de la clubul de turism, am mâncat un ou cu două gălbenuşuri fiindcă îmi lăsase mie partea lui, m-am aşezat bine pe scaunul din dreapta a maşinii pentru un drum scurt spre Albeşti cu discuţii lungi, mi-am amintit cum m-am umflat în pene când mi s-a spus pentru prima dată cât de bine semănăm (chiar dacă nu e aşa).

Nu ştiu la ce oră s-a născut fiindcă nu eram acolo, el a avut întâietate. Dar astăzi, pe 10 februarie, fratele meu împlineşte patruzeci şi patru de ani şi aproape treizeci şi cinci de când suntem fraţi. La mulţi ani cum ţi-i vrei tu, buni, prosperi, veseli, liniştiţi să se audă chitara şi stelele de lângă tâmpla, vorba unui munţoman.

Te pup! Cele bune!

sursă foto: traseeromania.ro

Scrisoare ție

Eternitatea nu este o consolare, eternitatea este o stare de fapt. Ea nu se supune religiei, mortalității și nu este exclusiv a celor încă nenăscuți sau a celor care au plecat. Cât avem timp, chiar aici pe Pământ, eternitatea este a noastră atunci când pupilele și nările ni se dilată în fața unei flori și, preț de câteva secunde, suntem doar noi și floarea într-un univers care ne este suficient.

Cine sunt eu să încerc să te consolez că vei fi smuls din îmbrățișarea caldă a persoanelor iubite pentru promisiunea unei veșnice serenități? Iar tu cine ești să ne lași cuvinte scrise valabile pentru următorii două sute de ani și să ne inspiri de dincolo de linia orizontului?

Respir o clipă și efectiv simt cum inima ta încă bate în inima fiecăruia dintre prietenii tăi și în fiecare vers al tău care ne cuprinde cu lume cu tot în trei cuvinte? Nu mă pricep deloc să scriu ultimul rând...îl voi lăsa necompletat fiindcă, până la urmă...de câte ori ne aparține nouă ultimul rând?

Bârlad. Jurnal de călătorie

                                                                  
Preambul
Cinste ție, CFR-ule! Credeam că măcar Moldova lui Ștefan cel Mare a scăpat de minunatul bouvagon și de contopirea condițiilor de la clasa I cu clasa a IIa, spre nedescriminare și mulțumire a poporului...căci voi ați decis că este mai bine să nu avem loc de bagaje și nici pentru propriile picioare, eventual propriile picioare să ni le punem în propriile buzunare golite de prețul biletului, căci altundeva nu este loc decât numai și numai...metaforic. Tot voi ați decis că nu ne mai trebuie aroganță, nici diferențe între semeni alta decât prețul plătit pe un bilet sau pretențiile pe care mai bine le lăsam acasă. Compartimente nici atât, omul trebuie educat cu orice preț de societate să uite că are coloană vertebrală și că este biped. Aș fi lăsat în uitare fără să preget coloana, dar vorba unui alt mare moldovean ,,nu mă lasă ea pe mine,,. Cu toate acestea, îți mulțumesc că m-ai adus la destinație pentru a îmi da câte un bobârnac pentru toti îngâmfații de ardeleni, dobrogeni, munteni și alte neamuri ce se cred mai români și cu obraz mai fin decât cei din Moldova.

Orașul care ne-a întâmpinat ne-a așteptat cu soare, cu verde, cu străzi imaculate, cu oameni îmbrăcați elegant și cu gust la plimbare prin parc, fără discuții zgomotoase pe stradă, fără claxoane inutile, fără parade de personalități poleite. Singurul lucru care îmi amintea de urbea natală erau florile, care completau frumos întreaga imagine și stare de spirit:

Pot spune că în aproximativ patruzeci și opt de ore am văzut un singur muc de țigară pe jos, semn că orașul este totuși locuit. Și viu: teatru, muzeu, cinematograf (cel de mai jos), spital, și magazine care deschid la opt dimineața, ce-i drept unele închid la patru, altele la două și am cam rămas cu buza umflată când după-amiaza am decis că este timpul să le colindăm. Atitudinea vânzătoarelor merită menționată dacă doresc să spurc articolul, că altfel nu pot spune, dar măcar răspundeau la salut și la întrebări.

Ce-i drept, nu știu cum e cu transportul în comun, cu locurile de muncă, ce-i cu oamenii când trăiești printre ei zi de zi, dar cred că Bârladul m-a convins că este un oraș locuit de orășeni, ori aceasta spune destule. Scopul călătoriei a fost însoțirea unei rude la reuniunea de cincizeci de ani de la absolvirea licelului, Colegiul National Gheorghe Rosca Codreanu, pe care l-ați putut admira în fotografiile de mai sus, și îl puteți admira din nou, aici:

După ceremonia ținută în școală am pornit împreună cu gașca (oamenii aceștia dau clasă multor adolescenți, și poate lecții de prietenie) spre Restaurant Alona, unde decorul a fost frumos acompaniat de Mihai, un DJ destul de tinerel după cum vedeți, care a reușit să facă ceea ce aș numi un discurs coerent, aproape liric, bifând melodii nu doar specifice acelei generații, ci și în concordanță cu ceea ce ei au trăit, sperat și iubit.Pe Mihai îl găsiți aici, el fiind deschis spre colaborări frumoase.

În încheiere, câteva imagini din restaurantul Alona și o dorință pusă în gând spre alte călătorii frumoase spre locuri și/ cu oameni dragi:

Numai bine!

Hey, voi!

Mă uit într-o doară la cămila cu trei picioare, a mai trecut o zi, am mai scăpat un sens sau o nuanță pe cer. Dincolo cerul este de altă culoare, dar, sincer, aș prefera să fie acum sub culoarea mea și să ne ducem să alungăm gândurile din intervalurile fixiste cu o tărie. După câteva mii de kilometri și convorbiri strict din taste, încă îmi lipsește un mișto strecurat în conversații care îți ridică cel puțin o sprânceană. Tresărim mai departe, fiecare în alte cuburi cu nume de locuință și cumva ne mai căutăm locul și acum.

Un loc doar pentru mine găsesc în autobuz, autobuzul trece și, aruncând un ochi pe strada mare, mă întreb de ce nu mai văd pașii de acum unsprezece ani și de ce acum sunt doar case, pomi și trecători pe acolo. Mă întreb idiotic de ce a trecut timpul și de ce suntem atât de departe. Se gândea la mine cel puțin de trei ori pe zi, când se spăla pe dinți, se gândea limitat de scrisori condiționate de funcționari și factori poștali. Factorul timp ne-a adus și ne-a luat, eu am rămas, alții au plecat.

Poșta pierde teren, deloc poetic, în favoarea emailului și a mărețului chat, primesc tot felul de emailuri dar nimic personal, nimic despre mine sau despre noi. Între mii de grupări a câte trei litere: pps, doc, etc, găsesc această întrebare: poți numi cinci persoane care te-au ajutat, care petrec timp cu tine, la care ții, care te binedispun? Să îmi fie cu iertare parafrazarea, nu îmi amintesc exact, dar răspunsul este: da, pot numi cel puțin 5 persoane.

Îmi este dor, cum să nu îmi fie? Îmi este dor de seri de rummy ce țineau până dimineață, când cele mai grave conflicte din lume se rezumau la regulile jocului. Îmi este dor de seri în parc în care am râs și am cântat. Îmi este dor de o noapte de dans, o noapte în care până la zece seara eram convinși că vom sta acasă. Îmi este dor de toate subiectele de discuție mai mult sau mai puțin imbecile pe care cu greu le mai purtăm și acum, virtual. Îmi este dor de o seară de sărbători cu mai toată lumea, în care singurul lucru special pe care îl făceam era să fim toți împreună.

Am ajuns în timp să mă îndoiesc de tot și toate, mai puțin de ceea ce simt și de ceea ce îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Schimbarea vine nu doar sub formă de ani trecuți, de joburi, de familii, și de mutat. În unele cazuri nu mai știm unii de alții, în altele încă vrem să știm, dar sunt recunoscătoare și pentru una și pentru alta.

Aș dori să le trimit prin intermediul unor cuvinte tastate o îmbrățișare, o floare, o cafea de la hey, un acord de chitară, o seară pe malul mării, o felie de cozonac făcut de mine, o rază de soare și tot ce mai încape într-un gând bun sau în orele în care ne și vedem tuturor celor care știu exact despre ce am vorbit aici.

Pe curând!

Scrisoare de doi mai neliber

Dragă prietene imaginar cu care vorbesc câte-n lună și-n stele,

devin din ce în ce mai confuză. Am senzația că s-au schimbat multe, ori că nu le mai văd eu la fel, dar piedicile apărute, insomniile, deficienta relatiilor interumane dintre mine și ceilalți ...umani parcă țin a îmi demonstra contrariul.

Întotdeauna vorbesc prea mult, cer prea mult și mă mulțumesc cu mult prea puțin, văd unilateral, procedez la fel sperând că va fi altfel și ajung într-un cerc vicios de singurătate, sau poate într-un pătrat; cert este că am un perimetru clar delimitat și uneori am impresia că nici măcar nu am privit dincolo de gard.

Chestiile ăstea unde toți își discută sentimentele, unde vorbesc deschis și unde există rezolvări prin discuții rămân doar în filme. Finalurile rămân doar în filme iar după final poți visa ce vrei tu mai departe. Nu ți se confirmă așa cum nu ți se confirmă nimic despre moarte dacă tu ești încă viu. Mereu ți se confirmă în schimb că există un final.

M-am bătut cu pumnul în piept că scriu pentru că asta simt, îmi doresc, gândesc și până la urmă fac, dar în ultima lună de zile am fost mai preocupată în a mă lupta concret cu unele lucruri decât a discuta sau visa despre ele. Nu cred că m-am descurcat prea bine.

Până la urmă dacă eu nu sunt ceea ce își doresc cei din viața mea să fiu cum ar putea ei fi ceea ce îmi doresc eu? Până la urmă, niciodată nu este vorba despre doar unul dintre noi, dacă suntem doi e vorba despre amândoi iar dacă suntem trei de toți trei!

Dar văzând lucrurile care sunt le pot vedea și pe cele care nu sunt. Nu doar eu am telefon, în schimb s-ar putea ca doar eu să am dorința de a îl folosi spre a contacta pe cineva de la celălalt capăt al firului. Când îmi doresc ceva, spun. Cer. Chiar dacă nu e frumos. Mai ales dacă nu este un moment potrivit.

Dragă prietene, unele lucruri sunt altfel decât fictive sau existente indolent pe facebook. Adică acele lucruri chiar sunt, iar dacă nu...cu puțină gramatică și logică pot trage concluziile și unii și ceilalți. Îmi doresc să revin pe blog, însă...altfel.

Până atunci, tu nu îmi mai spune nimic, decât în șoaptă luni când mă duc la spa.

My Darling "Ioane",

I still remember the day those people asked about you and said Ioane instead of Ioana, and, trust me, it is still funny. Here work is just fine, meaning that, as always, I do not perceive it as work, just another means of learning more about ...well, you know that I am not allowed to speak of my work too much. I have female co-workers as well which is a change from last time, and I really hope my English will improve. One of the girls is German so we go to lunch together and I have tried to make conversation but we sort of ended talking about Hitler and differences between German and English. And simmilarities.

This all brings me back to our discussion about how success is not having to do what you like but the other way around. If you are wondering why my letter is in English, it is because they need to check all correspondance so...that is it for you. I like it here. I do not have much time to go out to see the cities, we are always on the run and I kind of miss going home to..or too, but there is not that much of the contract left, I have no idea if this is ever going to repeat itself. So I am trying to enjoy it as much as I can.

It is nice to be that away sometimes but it is difficult to leave someone behind, even when you know it is for just a short time, and especially that someone knows you would do that for the rest of your life. Fortunatelly, I have no regrets to speak of in this letter and in these times, as I have support and I kind of am my job. Don't worry, tones of plans for when this is over include a trip to you two. Alles klar? Ich muss mein Deutsch auch uben.

The weather here is awful but as long as I have hot water in the showers at any hour, electricity and heat, I can relax reading a book and writing to you, it is just fine. Not that long ago I was waiting for my colleague to releave me from my night shift at the casino and she did not come on account of the winter, so I feel pretty lucky this evening.

Many times I have written to you about the places and less or nothing about the people I work and practically live with. There are not two alike among them, but they make me feel appreciated and smart and funny. And money is o.k. What more could I ask for? More good and interesting experiences might be an idea. Here I have met people whom I  can talk to about God, or love, or humanity, or my passion for writing, which I can truly feel will never fade away. I used to say that this is the love of my life, but now, when I have his presence, I know it isn't. It is just my life.

I need to go and check something so this is it. Hope soon enough I will have access to the internet for personal stuff, till then, if my letter does arrive before I do, lots of hugs and as soon as we are face to face, Jagermeister is on me, on the house, everywhere!

Looking forward for news on your part, have a nice one. And listen to this, it is from 2013, the year we met.

Regards,

Zak

Dragă Simona,

ar trebui să dorm dar nu dorm. Nu şi de data aceasta, nu mai pot lăsa asemenea gânduri să treacă aiurea în tramvai pe lângă tot felul de detalii ridicole care nu îmi părăsesc mintea nici când se ridică gunoiul. După cum ştii, nu prea am pretenţii multe de la mine, dar cândva am avut marea pretenţie că sunt un om bun sau cel puţin nu sunt unul rău.

Astăzi, la muncă, s-a întâmplat ceva care m-a făcut să îmi schimb puţin ...pretenţiile. Care şi aşa nu ştiu cât de justificate erau, sunt sau ar fi. Am râs cu mare poftă de titlul dat de un candidat în CV unuia dintre job-urile anterioare: sunt omul potrivit. Apoi numele angajatorului trecut normal, tot. Până la urmă am ajuns şi la foto când am deblocat datele şi am râs şi de poza uşor ridicolă, un fel de balerin plinuţ...mi-a zburat mintea şi ştii că de analogii nu duc lipsă. Aici s-a tras semnalul. Nu toţi oamenii ştiu să redacteze un CV şi nu e o tragedie şi mai ales o crimă. Nu toţi oamenii ştiu să se exprime. Dacă mă gândesc la câte ştiu eu să fac versus câte ar trebui sau la ce pot versus aşteptările celorlalţi, oricine ar fi ei...mi-a trecut de miştouri instant. Azi colega mea de birou mi-a atras atenţia că am scos un reproş inutil şi încă oarecum iritată. Nu mi-a picat bine că mi-a zis direct, cui naiba îi pică bine sinceritatea?! Dar are dreptate. Şi uneori mă deranjează că munca mea mecanică şi repetativă mă face să râd de unele gafe făcute de candidaţi,observ că  din prea multă revoltă faţă de lumea din jur am ajuns mai rău decât ea!

Însă la fel de adevărat e că uneori faci mişto de tot fiindcă nu poţi călca pe cap şoferii de microbuz, nu poţi gâtui vânzătoarea care te serveşte în silă, nu poţi pocni pe oricine care ţi-a vorbit în plus şi nu poţi înjura şi da afară oamenii cu care lucrezi fiindcă ei sunt clienţii. Pănă la urmă, când te cobori să critici pe cineva, s-ar putea să cam rămâi jos. Te cobori în sensul că poate te simţi superior.

Ce mai, e o întreagă chestie, nu ştiu care e concluzia şi ce vei pricepe din ce comentez eu pe aici dar, ar cam fi două chestiuni de mare valoare:

(1)Cunosc oameni care îmi amintesc de defectele mele într-un mod care nu mă face să îmi doresc instantaneu să le dau cu toporul în cap, unii dintre ei chiar ţin la mine iar eu la părerile lor. Bine, până la un punct...

(2)punctul în care îmi rezerv dreptul de a fi cu gura mare şi de a face mişto cât pot de orice situaţie care încearcă să mă strângă ea pe mine de gât, de orice care mă face să plâng de oboseală că există puţin, des şi constant - mai bine râd decât să plâng, e şi asta o vrăjeală. Şi mai ales de cineva care şi-o caută cu mine aşa ...de chichi.

Nu prea mi-a plăcut ce am văzut azi. Dincolo de ziua de azi, există lucruri foarte faine despre care intenţionez să îţi povestesc cât mai curând şi cât mai pe larg...cam aşa, ca marea, că doar ştii că vorbesc mult.

Cu drag şi chef de ducă,

Zaku

Dragă persoană care citeşte acest blog,

Dacă s-a inventat un titlu pentru aceste rânduri, îl voi descoperi cu plăcere până la finalul lor, dacă nu, poate îl voi căuta până voi scoate cu mâna-mi tremurândă ultima zi din sac. Nu înainte de a mă întreba de ce sacul nu devine mai uşor de cărat în spate pe măsură ce se goleşte de timp şi nu înainte de a spera că în timp povara devine acceptare şi traseul mai interesant decât rucsacul. Adică zilele sunt un fel de accesoriu aşa, în drumul nostru spre ceva important, ceva care s-ar putea să fie drumul în sine.

Iubirea fără formă e o sintagmă ce îmi dă târcoale de câteva zile, nu ştiu unde am auzit-o, cred că am auzit-o  când îmi şoptea acea voce din culisele minţii mele, vocea care deseori dictează paragrafe întregi din aceste articole.Voi începe prin a încerca să explic forma şi cu asta e posibil să explic şi ce am de zis despre iubire. Încă mă întreb  de ce de iubire şi nu dragoste, mai ales că deseori înclin în sinea mea către cel de al doilea termen, dar este posibil ca totuşi să fie doar din cauză că iubim sub multe forme şi ne îndrăgostim în mai puţine şi mai particulare.

Căutam des sau rar, conştient sau nu, găsind sau nu, potriviri între noi şi cineva cu care dorim să ne contopim, sau dorim să ne contopim fiindcă credem că am găsit aceste concordanţe între noi, care aproape anulează orice spaţiu dintre două identităţi...diferite până la urmă. M-am trezit deseori studiind cupluri sau fiind studiată, şi nu am avut cum rata că, de obicei, arătau bine unul pe lângă celălalt. Mai rar un tip scund firav alături de o tipă robustă şi uşor amazoană. Mai rar băieţi de douăzeci de ani lângă femei de aproape patruzeci, mai rar cineva aparent foarte frumos lângă cineva aparent foarte urât, şi tot aşa. Cu toate acestea, nu asta este forma despre care vorbesc eu şi nici nu doresc să vorbesc despre ea când de ani de zile se ocupă diverşi inşi preocupaţi de convenienţe sociale sau/ şi capra vecinului de asta.

M-am întrebat la modul cel mai franc ce ar fi dacă am iubi fără formă, fără criterii inventate de noi sau de alţii, fără scop şi fără timp, dar mai ales fără formă! Cum ar fi dacă ne-am simţi vibraţiile reciproc, şi doar am rezona, fără să îl căutăm pe celălalt de calităţi şi defecte, fizice şi nu numai. Cum ar fi dacă oamenii s-ar putea simţi şi vedea altfel, şi nu ar mai fi decât stele sau poate fire de praf, sau raze de lumină sau adieri de vânt...fără toate complicaţiile de a fi oameni şi de a se cântări reciproc ca fizic şi psihic cu fiecare gram disponibil? Chiar dacă am citit pe ici colo că noi am fi energie sau lumină, nu doar la asta mă refer şi nu asta m-a inspirat pentru aceste rânduri. M-au inspirat ca întotdeauna experienţele trăite şi oamenii cunoscuţi cu vieţile şi poveştile lor.

Că apariţia noastră fizică este o doar o convenienţă au sugerat mulţi, mai mult sau mai puţin hiperbolic; vă garantez ştiinţific că nu este aşa. Însă îndrăznesc să trec o limită şi să mă întreb dacă nu şi dimensiunea noastră psihică nu este tot o convenienţă ridicată arbitrar la un nivel chipurile superior. Până la urmă, dacă nici sufletul nu este nimic din ceea ce credem că este sau ar putea fi....?

Nemaiîncercând cu orice preţ să lipim o etichetă de suflet, să îi dăm definiţie şi scop, doar mesaj, acceptăm posibilitatea de a iubi fără formă, de a nu mai căuta puncte de reper în ceva ce există în sine şi ar trebui să ne dea aripi, să ne copleşească, să ne echilibreze, să ne menţină...mai puţin să ne dea bătăi de cap iar noi să îi facem analiză pe text sau autopsie.

Habar nu am ce sunt gândurile, dar pentru două secunde neomeneşti ele s-au aventurat către graniţa unei lumi cu iubire fără formă, o lume care a existat un minut doar fiindcă mi-am propus existenţa sa şi apoi m-am îndoit de ea oarecum în aceste rânduri.

Şi cam atât pentru acest minut uitat în noapte. Să aveţi parte de iubire, fie ea şi hexagonală!

Dragă Claudia,

azi mai mult ca oricând mă bântuie nişte gânduri pe care cred că tu le poţi înţelege mai bine ca oricine. Să spunem doar că sunt puţin îngrijorată sau panicată, cum preferi, şi asta mă duce la nesomn şi cu gândul departe...fire înspicate în douăsute cincizeci şi şase.

Nici alor mei nu cred că le cade bine să mă vadă în diverse stări dar cred că eu îmi permit luxul unor lacrimi pe obraz şi a unor linii pe frunte pentru că sunt doar copilul, nu şi mama. Mama nu prea are voie să aibă probleme sau tristeţi iar dacă le are, copilul nu le ştie. Chiar dacă nu eşti singura mămică pe care o cunosc, eşti singura cu care am discutat atât de multe aspecte încât să înţeleg că nu te crezi supraom şi nici nu încerci să pari Femeia Minune, doar eşti tu, eşti om şi îţi protejezi copiii.

Ne dorim lucruri materiale. şi tu, şi eu, nu zic eu cine şi ce merită;dar chiar şi eu pot înţelege că la tine e o nevoie mai stringentă de un anume spaţiu, de un anume lucru şi cu toate acestea tu fentezi cu optimism orice draperie gri ce s-ar pune la fereastra unui astfel de loc. Poate nu ai de ales în a fi altfel decât incredibil de optimistă, sau chiar alegi conştient cu fiecare secundă asta; e de admirat dar încă nu am găsit reţeta pentru a aplica, în mai multe straturi.

De cele mai multe ori am crezut că, curajul înseamnă să schimbi lucrurile. Curajul adevărat uneori este acela de a lăsa lucrurile aşa cum sunt. Şi de a lua oamenii aşa cum sunt, şi fiecare zi pe rând. Deja m-am dus foarte departe. Mult mult mult mai departe decât suntem noi acum. Până la urmă, dacă Dumnezeu ne face cadou răbdarea înseamnă că ne face cadou şi timp. Nu poţi avea răbdare fără timp, poate nici invers.

Orice mi-aş dori, pusă în faţa unei situaţii pe care o dramatizez cu cât mă apropii de deconspirarea ei, realizez cu greu că fără sănătate, dragoste şi ceva de dăruit cu adevărat, nu suntem mai nimic şi nu lăsăm în urma noastră decât dâre inestetice ca melcul. Cui aş putea expune emoţiile decât unui om vibrant...uneori e bine să descoperi că ai prieteni sau că eşti prietenul cuiva.

Mă gândesc de două ore să îţi scriu, dacă, ce şi cum...aşa că am pus literă cu literă şi mi-am amintit ce mă doare şi am uitat în timp ce îţi spuneam...am uitat ce îţi spun. Nu e deloc poetic să fii incoerent dar uneori e recomandat pentru a nu îţi pierde minţile.

Cât de curând vom bea o ciocolată caldă, poate pe malul mării îngheţate, iar eu voi ţine ceaşca cu ambele mâini şi împreună vom avea un zâmbet ce ar putea face înconjurul lumii în mai puţin de optzeci de zile. Pe curând, cu multe poveşti cu sau fără draperii.

Pe curând!

Dragă Andrei,

doar ce am primit rândurile tale şi m-am amuzat teribil având în vedere că şi eu eram la masă gată să înfing condeiul în inima problemei. Este noapte şi eu ascult ceva muzică faină recomandată de prietenul tău miştocar, ştii tu care, cu muzică şi muzichie. Şi mănânc tocană de cartofi, da, la ora asta!

Pe aici treburile sunt alandala, şi nu mă refer la treburile mele, mă refer la:

Zile de primăvară alternate cu zile de iarnă fără zăpezi şi foc la cabană, oameni versus locuri de muncă, un început de an greu pentru mai mulţi, fără seri folk, fără fotografii pentru blog şi nu ştiu câte colaborări, şi, vorba cuiva cu multe relationships pe facebook! Mă rog, era cu multe in a relationship dar se aplică, cu mult succes, şi ce spun eu. Nu m-am văzut cu lumea, ne trântim ceva rânduri pe chat, şi, cu mult noroc, un telefon. Dacă mai ai timp şi intri la mine pe blog, vei vedea un articol oarecum pe această temă.

Astăzi când am plecat de la muncă am sesizat o zi însorită, plăcută şi aparent calmă afară. Vreme de mers la munte- m-am gândit, poate chiar la Breaza, cine ştie, oricum suntem datori cu o plecare în Prahova din ce ţin eu minte. Mai vin vara, marea, sarea, vama...chiar sper să le facem fiindcă ÎNCĂ cred că prietenii au motive de a petrece timpul împreună versus pretexte pentru a se evita fiindcă se schimbă lucrurile în viaţa lor.Nu ştiu cum, pe unde şi de ce voi fi eu la vară, dar, pentru a mă exprima neelegant, se cere o vamă cu lumea.

În rest, cu cine am mai vorbit, mi-a confirmat dorinţa de plecare din ţară, impusă de, ghici, situaţia la locul de muncă. Poate britanicii ăia nu sunt chiar cretini când dau de înţeles în mass media că doresc să se baricadeze în faţa presupusei invazii de români. Poate vom pleca toţi acolo şi ne vom englezi maxim şi vom uita de oraşe mici ca Năvodari sau dimineţi cu cele mai faine răsărituri din lume în vamă....
Încă există oameni care sunt de aici şi rămân de aici fiindcă vor, fiindcă mai sapă după rădăcinile lor, fiindcă se luptă pentru valori în loc de a se plânge de non-valori, fiindcă iubesc, fiindcă prezenţa lor aici contează! Încă există muzică bună, oameni talentaţi, oameni sufletişti, oameni cu vise...încă sunt atât de mulţi oameni de întâlnit şi poveşti de spus.

Mai râd, mai glumesc din aproape orice, mai plâng de teamă să nu bubui într-o zi de supărare, încă sunt aici, sper doar să mai am lucruri faine de făcut pe lumea asta şi aici unde sunt, că...ştii tu, altceva nu avem decât ce avem şi ce putem.

În ciuda primăverii de astăzi şi a indecisei ierni, uneori noaptea este foarte foarte foarte frig, la propriu, în unele zile mai rele la figurat şi atunci aş vrea să vin să bem un frappe în Brazilia...visez numai soare şi relaxare în mijlocul unei nebunii de culori şi zgomote....

şi cu asta mă duc la vise, din acelea cu noapte bună. Noapte bună sau bună ziua?

Dear Garry,

I hope this finds you well. The last couple of days I often found myself burried in thoughts and drifting away in the middle of the day. Today it was especially sunny and the memory of spring and long walks to regain my mind came back to me. I slowly walked  from work to the bus station and briefly escaped the surrounding world except for its miracle, the sun. It is the second time that I am writing in English, just to let you know that your words and songs are still with me and surprise me now and then.

It is nice to have someone to share your thoughts with and to truly communicate thousand of kilometres apart; to find no obvious resemblance in your lives and, yet, in your thoughts to belong to the same world time and time. Do not waste your life with doubt, you once wrote me. I kind of remembered that daily since all the troubles with work and my health began. I must say that there is one piece of me in your words; that I need to be sure of myself and set my mind, otherwise I still try and let life surprise me pleasantly. Doubt is awful, especially when one doubts his or her own person and heart. It is trully awful. I still have my doubts and have no room for other people's insecurity or wish for power over me. But yes, at least in theory, I wish to live and not to regret and plan endelessly and hopelessly.

People have their own paths and I cannot begin to count the times I torn myself in small pieces just trying to walk along on somebodyelse's road. Up to a point, one needs to travel his or her own life alone and enjoy the ride to an uncertain destination. Here comes another one you told me: I do not like to impose myself on people. Yes, it is better to try and let people act as they feel, otherwise you might never get to know them and your relationships to them might prove to be fakes not to say lies. There is always the difference between someone looking for you because you are on their mind and people briefly answering your questions and calls just...because. Please excuse me , as I am very tired and find it difficult at this hour to gather my ideas and feelings. We could write each other hundred of pages about this particular idea, and I honestly hope we will.

I frequently ask for advice and almost never take it. Yet, you gave sound advice unintetionally. I guess sometimes I choose doubt because it is more confortable than assuming the consequences of speaking my mind and acting as I feel. I am overwhelmed by so many social circumstances and stupid daily situations that I burry my deepest feelings and principles and dust them whenever I find time to meditate. Every day life distracts me from who I am and brings out mean and stupid stuff of me. Said but true. However, I am not writing to complain but to thank for your words.

There are moments when I feel like captive in a cage due to my life situation for which I am responsible and this only makes the cage more unbearable. Discussions about simple but important things help me escape, help me travel and transform me. There are people I lived nearby for  a lifetime and who never told me what you told me. Sometimes, words are just words. Other times, they teach, help or make you feel. Sometimes, they make friends. Sometimes they are all I have and that is why I LOVE WRITING.

I have all my insides on the outside. One can always see in my eyes how I am. I never shut up, particularly when I should. I cry and laugh out my emotions, I tell stories to people with more interesting stories, I try and walk alone and meditate, I dance and sing and talk to people, and, of course sometimes  I impose myself. My friends always know when I miss them, and people know how I feel about them even when I think I was subtle or did nothing in particular to betray my heart.

I need to express my ideas and share them and one of the greatest aspects is that some ideas do not remain single. And since I used this word, I think love is profoundly linked to absence of doubt and presence of freedom and people sometimes need to simply let other people be. I wish I could always do that, because it is tremendous to be free and loved.

It's getting late and it would be nice for you to understand something of my letter, hopefully what I meant. Have a great evening. "Talk" to you soon, as soon as soon gets here.

Dragă Ramona,

a trecut un veac de când mi-am băut cafeaua în linişte la voi în curte şi am aţipit la prânz pe iarbă de m-a trezit ploaia răpăind pe sacul de dormit. Încă un an departe şi iar nu am fost împreună de sărbători. Poate telefonul mai alungă din kilometri dar hai să îţi povestesc ceva pe lung, ca odinioară.

Cineva a spus că setea de dragoste este mai greu de astâmpărat decât foamea, şi asta în condiţiile în care sunt ţări în care se moare de foame. Aleg şi eu să cred că este important să fim alături de oamenii care ne iubesc, din mai multe motive. Pentru aceşti oameni contează să fim lângă ei, şi este mare lucru să poţi dărui ceva care poate fi primit. Iar un lucru poate fi primit de o persoană doar dacă şi-l doreşte sau are nevoie de acest lucru şi acceptă faptul că are nevoie de el. Poate unii au păţit ca mine, să simtă că ar iubi pe cineva şi atunci să îşi ofere timpul şi prezenţa pentru a vedea că, cel puţin aparent, le-au oferit în zadar. Cu riscul de a părea cea mai dezamăgită persoană spun că există şansa de a lătra la lună; ori pe lună momentan nu se ajunge decât cu o rachetă sau în imaginaţia noastră. În acest caz, poate şi din dorinţa de conservare, este mai bine să ne orientăm spre cei care ne iubesc faţă de cei pe care credem noi că îi putem iubi. Este mai bine să vedem lucrurile care sunt decât să căutăm multele lucruri care nu sunt. Mi s-a demonstrat, şi nu o dată, că uneori este necesar să pierzi aparent extraordinar de mult pentru a realiza că ai rămas cu toate lucrurile importante. Dintre lucrurile importante menţionez: propria persoană, principiile de viaţă, lucrurile care stau în puterea ta, sănătatea mintală şi viaţa, viaţa exact aşa cum este ea ca opus al morţii. Chiar şi amintirile trec şi până în momentul în care treci şi tu ca persoană toate lucrurile trec mai puţin tu. Vei descoperi la un moment dat că deţii o comoară prin faptul că ai rămas.

Nu spun că trebuie să fim pe lângă oamenii care ne iubesc versus a încerca a fi lângă oamenii pe care credem că îi iubim doar din vreo dezamăgire ci pentru că este un lucru nemaipomenit ca cineva să ţină la tine şi tu să poţi simţi şi întoarce asta. Şi nu o va face nimeni din obligaţie. Doar simţind anumite lucruri poţi răspunde la ele. Uneori, oamenii care ne iubesc sunt aceeaşi cu oamenii pe care îi iubim. Alteori, cu ceva noroc, oamenii pe care îi iubim sunt oamenii care ne iubesc. De cele mai multe ori nu se aplică nici o regulă exceptând rezonanţa. Mi-aduc aminte şi acum de discuţiile dintre noi două referitor la ceea ce tu numeai iubirea de oameni şi cred că nu ne-ar ajunge toată cafeaua şi tot ceaiul din lume să le terminăm.

Crăciunul acesta a fost cred primul Crăciun liniştit după foarte mulţi ani. Nu am făcut multe lucruri pe care le-am făcut alte dăţi, sau lucruri pe care îmi doream a le face, nu a apărut nimic în viaţa mea care nu era de dinainte.Dar am reuşit să mă agit mai puţin şi să mă bucur mai mult. Şi de departe cele mai interesante momente au fost cele petrecute cu mama în bucătărie sau prin oraş, discutând despre, ei bine, mai multe; am reuşit să o mai cunosc pe mama puţin după ani şi ani. Ce-i drept, a fost frustrant şi stânjenitor faptul că problema mea cu umărul încă nerezolvată m-a făcut să stau cu mâinile în sân, dar atât îţi zic, ce bine a fost să vorbesc cu mama!

Apoi, a urmat acea zarvă de Anul Nou, cu griji pline de superstiţii şi cu alte lucruri care m-au făcut să îmi sară ţandăra sau să mă întorc pe dos chiar dacă nu era cazul: oameni care chiar cred că mă cunosc, oameni care mă cunosc şi mă ignoră...iar dacă de Crăciun m-am bucurat de mama, de Anul Nou m-am bucurat de prezenţa fraţilor mei. Aceste Sărbători mi-au amintit că am familie altfel decât o făceau înainte şi de aceea spuneam mai pe la început că poţi  pierde şi tânji după multe lucruri pentru a descoperi cu stupoare că lucrurile importante nu au dispărut din viaţa ta. Mai este un fragment pe care nu ştiu încă dacă e cazul să ţi-l disec, dar îţi pot spune că am avut parte de o surpriză plăcută care mi-a reconfirmat toate cele scrise aici.

Există oameni care ne iubesc şi pe care îi luăm de-a-gata şi pe care uneori exagerăm luându-i de-a-gata. Nu ştiu dacă ţie ţi s-a întâmplat..mi-am dedicat atât de multe rânduri pentru a răscoli toate formele imposibile pe care singurătatea le poate îmbrăca în viaţa unui om. Ştiu că am folosit cam des cuvântul iubesc în scrisoarea asta (şi pe tine) dar chiar nu era alt cuvânt pentru ceea ce am încercat să spun aici.

Mă bucur că am putut deschide ochii câteva zile pentru a îi vedea pe cei din viaţa mea în loc de a îi ţine închişi pentru că îmi dau lacrimile după cei care nu mai sunt. Chiar dacă eşti departe, simt că te-am adus mai aproape cu fiecare rând. Abia aştept să ne acordăm sau să ne contrazicem oleacă, după posibilităţi.

La tine cum mai e vremea? Mai merg o cafea si o aţipeală pe scaunul de pescuit?

Ca de obicei, cu dor (călător),

Zak