Voiam...

Bună seara. Mă țin de mult să (vă) scriu, până acum am țesut deja câteva articole bune la două dimineața sau la patru, sau seara cu puțin înainte de a adormi. Partea o.k. este că am mai reglat scorul cu insomnia. Partea ne-o.k. sunt gândurile care mă fac să cad într-un abis de tristețe și să mă simt mai singură ca oricând. Atât dialog interior și revelație nu am avut în viața mea...de câteva luni am sărit în gol și încă mai cad, uneori cred că reușesc să nu îmi mai pese unde. Am dezvoltat, oficial și neoficial alergie la următorii termeni, băgați eventual cu pâlnia sau furtunul pe gâtul meu, regurgitați aproape instantaneu: optimism, pozitiv, pozitivism, zâmbet, curaj, iertarea. Aia cu iertarea e singura pe care o înțeleg, pe bucăți și singură, fără să trebuie să mă păcălească cineva cu o linguriță să deschid gura. Negativismul, lamentarea, depresia (considerată în continuare de mulți un moft sau o răceală) au făcut treptat, totuși rapid, curățenie în jurul meu. Dar nu mai pot aștepta să conving pe cineva că nu pot fi silită să fiu optimistă, mai ales așa cum înțeleg alții lucrul acesta. Mai ales când am destule zile în care dorința mea de a fugi în lume fără prea multă interacțiune umană mă copleșește. Trei zile singură la munte punct com. Având în vedere că în general job-ul meu este 100 % contact uman, am parte de destule provocări fără a trebui să fiu silită să fac față unor conveniențe de chichi. În mare parte am înțeles de ce mulți oameni au dispărut din preajma mea, și chiar dacă nu am înțeles, am încercat măcar să îi las să plece.

E dificil să ții cu dinții de oameni, să ții cu dinți de ce crezi tu că meriți în dragoste, să ții cu dinții de ceea ce crezi că este sau ar putea fi respectul cuiva. Mi se pare dificil să ierți persoane și situații care persistă pururea doar fiindcă se poate și pot. Casa MEA, șeful meu, regulile mele. Eu nu pot exista fără oameni, și dacă vă gândiți puțin nimeni nu poate fără ceilalți. Unii ne nasc, unii ne cresc, unii ne adăpostesc, unii coc pâine, unii fac spațiile verzi, unii nu ne lasă să ne năpădească gunoiul, unii fac progrese științifice, unii spirituale. Și filosoful și măturătorul au locul lor în lumea aceasta, și nu mi se pare corect să îi nesocotim pe nici unul. Dar da, e dificil să ții cu dinții de propria viață, este obositor și să încerci. Vin peste noi sărbătorile și unii cu greu mai simt ceva, pentru că de mult timp sărbătorile nu mai sunt despre starea de spirit și despre suflet. Iar tot ce-i perisabil are farmecul pe măsură, adică efemer. Cu toate acestea mi-am cumpărat o geantă care îmi trebuie fiindcă am găsit o culoare mai mult decât pe placul meu. Dacă nu veneau sărbătorile, ziceam că am luat-o cu ocazia zilei de astăzi, chiar dacă ar fi fost marți. Ca oameni, și noi suntem materiali, concreți, organisme, atomi, flux de energii. Dar partea aceea pe care nu putem pune degetul, identificată uneori în religie, alteori în filosofie, alteori în psihanaliză, partea aceasta nu ne dă pace, trebuie să trăim, nu merge doar să existăm și atât. Ce bine că nu ne dă pace!

Voiam de mult să vă scriu, despre singurătate, despre pomi înfloriți, despre mare, despre ce a mai rămas din dragoste în capul meu, despre bărbații care afirmă că vor familie (copii), despre cum la aproape patruzeci de ani tot nu sunt și eu la fel (de bună) ca toate femeile, despre ce am mai descoperit despre mine și despre viața mea nevoită de împrejurări, despre cum încă mă mai gândesc la unii oameni cu care știu sigur că ar fi o idee execrabilă să mai schimb vreodată o vorbă (pisoi albaștri montaniarzi, cafigii de Hey, sora de Jagermeister, etc), despre tot ce am mai văzut fără a mă duce concret mai pe nicăieri....va urma. Ceva tot va urma.

Dacă îmi îngăduiți, vă doresc pace, iertare și iubire și sănătate, inclusiv sufletească! Și promit să revin, cu gânduri mai coerente și cu povești mai conturate. Cele bune!

Am găsit o comoară

Am găsit o comoară,
întâmplător,
așa cum găsesc și pierd, inevitabil, toate comorile.

Am găsit o comoară,
în primele și în ultimele raze ale soarelui din zi,
mai rar, am fost mângâiată de o rază de lună.
Era călduță, deși eu nu eram rece deloc sub lună în acea seară.

Am găsit o comoară în fiecare ființă cu care am rezonat,
uneori aparent, alteori trecător,
și abia acum învăț să nu mai plâng după...versuri mai vechi.

Am găsit o comoară chiar sub pașii mei, în plimbările prin iarbă:
Iarba foșnea, nisipul sfârâia iar zăpada a scârțâit pentru prima oară după mai mulți ani,
ani în care nu mai căutam nimic în iarnă.

Am găsit o comoară sub forma unei floricele albe,
ne-a apărut în cale pe când culegeam resturi de necivilizație,
dar am fost dispusă să o privesc, la fel și colega mea.

Am găsit o comoară scoțând o ciocolată din buzunar,
sau desfundându-mi sinusurile cu câte o cafea de la Hey,
de la Hey, ce mai faci?

Am găsit o comoară în cărți,
în îmbrățișări,
în ferestre de tren,
în pereți și podele de lemn,
în colete.

Am găsit o comoară în visările din toiul zilei,
în nopți liniștite,
în tmpul poate pierdut și el ca și mine.

Nu-i ușor să fii femeie, sau să fii om dar nu e nici opțional să fii.
Poate voi găsi o comoară în a fi om și atunci...
atunci voi scrie:

Am găsit într-adevăr o comoară.

Tuturor doamnelor și domnișoarelor care alocă timp rândurilor mele un călduros La Mulți Ani!

E o.k. şi aşa

 

 Linişte, vă rog. Parcă aşa ar fi spus marea gândurilor mele care s-au conformat aproape automat. Vântul rece continua să îmi sâcâie măselele predispuse la scandal, dar am contracarat cu o glugă şi cu clasicul stil al fularului, cunoscut şi ca fularul sub ochi. Zgrunţuros, teritoriul s-a predat sub paşii mei insistenţi, fără a mai încerca să mă afunde într-un nisip mai rar prietenos. Mai mult însă îmi mergeau ochii decât picioarele. Mii de cochilii, unele vii, altele goale se odihneau intacte sub un soare nesperat de galben şi intens. De ar fi stat vântul aş fi scormonit pe sub ele până aş fi dat de cel puţin un costum de baie, un şezlong şi un fresh de portocale. Nici măcar pescăruşii nu făceau zgomot, poate doar pe acela din tabloul etern cu mare şi pescăruşi care se ridică poetic în zbor. Nu mirosea nici a iarnă, nici a vară, totul coexista simplu şi reconfortant. Am trecut peste cochilii ca prin viaţă, adică cel mai probabil strivindu-le şi admirându-le simultan. E o.k. şi aşa, mi-am spus, sau mi-au spus toată plaja, şi marea, şi cerul brăzdat de un avion solitar. 

Oh da, e o.k. şi aşa. Poate nici nu am spart aşa mulţi pereţi de scoici sau rapane sau alte vietăţi bijuterie. Îmi simt vârful nasului încălzit de soare atunci când cobor fularul. Merg înspre soare, dacă pot spune aşa, şi abia mai disting ceva prin lentilele înnegrite la maximum. Şi atunci mă uit înspre mare şi mi se tot duce privirea în larg, şi fi-r-ar să fie, este din nou ca şi cum aş privi marea pentru întâia dată. Uit că este februarie şi mă tot duc spre mal până ce două valuri îmi spală rapid ghetele. Mă întreb prosteşte dacă ar merge să mă descalţ pe frigul acesta, tot aşa cum vara mă simt ca un animal legal de picior dacă din cine ştie ce motiv am ajuns la plajă dar nu pot intra să înot. Ştiu că nu mă pot descălţa aşadar îmi continui plimbarea culegând câteva amintiri pentru câţiva oameni şi pentru anumiţi oameni, dintre care unul sunt eu.

Sunt un om, şi mă plimb pe plajă singur, şi iată că din neant găsesc o băncuţă uitată poate din vară foarte aproape de mal. Pe băncuţa aceasta ar încăpea două, maximum trei persoane, dar nici nu este nevoie de mai mult. Mă aşez şi doar vântul mă goneşte mai departe după doar câteva minute. Recuperez contactul cu marea cu o tentativă de plimbare pe pasarelă, unde geaca mea de fâş mai are puţin şi devine parapantă sau balon cu aer. Da, ştiu, mă repet, bătea tare vântul. 

Acolo, pe plajă, zglobia sferă străluceşte de îţi ia ochii şi iarna de pe tine cu mâna. Cerul este de un albastru deschis, fără nori, discret deasupra unei mări cu mii de nuanţe de verde, albastru şi mov şi căreia grecii i-au zis sec Marea Neagră. Chiar acolo, pe plajă, pe băncuţă sau chiar pe un izopren, dacă ai veni să te aşezi lângă mine, te-aş primi cu condiţii meteorologice cu tot şi cu o cafea dulce şi fierbinte, mai ales dacă o scrii cu ,,i,, în loc de ,,e,,. Te-aş primi chiar şi pe tine din ceruri sau de unde ai veni după şase ani, să te simt acolo în umărul meu şi să îmi vorbeşti despre muzică rock sau drumeţii prin munţi. Chiar este loc pe plajă destul, şi când simţi nevoia, e cel puţin un loc pe băncuţă. Poate vrei să vezi ce forme au luat singurii trei nori de pe cer, sau poate vrei să îţi inunzi simţurile cu acvamarin, să pui cochiliile pe portativ şi mâna la ochi instinctiv deşi ţi-a fost dor de soare, poate vrei o plajă goală pe care tot ce este în cufărul sufletului tău să o ia aiurea la goană, liber în sfârşit şi tu, şi el, şi ele, adică poveştile. Poate îţi este dor să exişti într-un spaţiu contradictoriu în temperaturi şi culori dar echilibrat. Sau poate doar îţi era dor şi nu te mai saturi cu fotografii şi cu planuri.

Ia de aici o cochilie, să îmi auzi marea şi respiraţia într-o zi în care am respirat printre rânduri de poezie nescrisă. Noapte bună, cu stele, cu lună şi cu linişte. E o.k. şi aşa.

Momente

Acum trei ani, pe vremea aceasta, am primit un buchet de flori. Acest gest neaşteptat m-a făcut să zâmbesc ori de câte ori mă apela persoana în cauză întrucât îmi apăreau florile pe ecran, fiindcă ador să primesc şi să ofer flori. Ador aceste gesturi care fac să îmi stea inima fix cinci secunde şi chiar să mă trezesc cu şiraguri de mărgele sărate pe obraj sau să râd spontan, abrupt, din toată inima. Nu că nu ar fi fain să fii cel care oferă un moment spontan sau regizat şi să îi primeşti reacţia destinatarului. A vedea cum celuilalt i se luminează privirea, îi strălucesc ochii sau rămâne cu gura cascată exact ca emoticon-ul în cauză devine automat un dar oferit ţie.

Mă interesează mai mult sau mai puţin pretextele pentru a oferi un cadou ,,such as" Valentine's sau cum ar fi Dragobetele sau Mărţişorul. Ştiu doar că nu o dată m-am folosit de ele pentru a face ceea ce simt. Tot persoana cu florile, de câte ori îmi oferea ceva şi încercam să contracarez gestul îmi spunea ,,Cadou de Crăciun/ Mărţisor/ Paşti" chiar dacă eram pe 27 Decembrie, 20 Martie sau cu o lună înainte de sărbători.

Poate vă doriţi un cadou de d-alde 14, 24, 1,8 sau 35 ale lunii. Recunosc că şi eu îmi doresc şi visez dragoste şi izbândă şi ca doar muntele, marea, rugăciunea sau meditaţia să îmi fie medicamente în acest an. Voi la ce visaţi la ora aceasta la care valuri de inspiraţie l-au spulberat pe Ene de sub gene (ora trei dimineaţa)?

Noapte bună, bună dis-dă-morning şi cele bune să se-adune!

Uniţi Salvăm Toată România

Doisprezece februarie. În faţa Prefecturii din Constanţa la orele nouăsprezece zeci de persoane scandează în ciuda vântului, a gerului şi a oboselii. Haine groase, termosuri şi multă voinţă. Câteva persoane expun, în mod organizat, pancarte cuprinzând Proclamaţia de la Timişoara. Constănţenii vor să fie clar pentru toată lumea de ce ies de douăsprezece zile consecutiv să protesteze. În urmă cu două seri, un domn de vârsta a treia, declară unui reporter că este de părere că PSD are suficienţi oameni capabili, inteligenţi şi corecţi pentru a forma un nou Guvern. Participanţii vor să se înţeleagă că sunt contra ilegalităţii, corupţiei şi abuzurilor şi nu sunt acolo pentru că au alte simpaticii politice în oponenţă cu PSD-ul. Cel puţin o parte din ei. Participanţii păstrează un limbaj şi o atitudine decente în fiecare seară, atenţionând instantaneu pe oricine are tendinţa de a exagera cu o atitudine sau un limbaj nepotrivit. Cei atenţionaţi se conformează.

 În seara care tocmai s-a încheiat remarc un ritm închegat, protestatarii scandează simultan cu un puternic impact. ,,Strada" este vocală şi alertă. Poate oamenii sunt mai puţini decât în alte seri dar sunt din ce în ce mai hotărâţi, mai fermi şi mai bine organizaţi şi închegaţi.Cei prezenţi aleg, în majoritate, reluarea traseului iniţial, cu o mică modificare, şi nu cedează în faţa unor argumente cum ar fi ,,este prea frig" sau ,,sunteţi prea puţini". Puţini sau mulţi, oamenii ştiu ce au de făcut şi sunt la fel de importanţi. Şi la fel de important şi imuabil este mesajul lor:

 Este adevărat că mulţimea scandează şi ,,Dacă vă pasă / Ieşiţi din casă" sau ,,Veniţi cu noi! Veniţi cu noi!" dar părerea mea rămâne că numărul participanţilor este cel puţin dublu numărului de persoane aflate efectiv în stradă. Asta fiindcă există atât de multe moduri de a participa: 

 În primul rând mă refer la oamenii care îşi fac meseria, care acţionează cinstit şi legal, care participă activ la viaţa comunităţii din care fac parte, care dau dovadă de respect şi nu în ultimul rând de omenie. Tot în primul rând mă refer la cei care au rămas acasă cu copii, bătrâni sau pentru a se ocupa de ceva care nu suporta amânare pentru a putea participa altcineva la protest. Tot aceştia probabil s-au asigurat că cei dragi lor sunt îmbrăcaţi suficient de gros, au ajuns în siguranţă şi i-au aşteptat şi cu un ceai cald. Există bineînţeles şi cei care oferă ceai, cafea sau gustări participanţilor din iniţiativă şi resurse proprii. 

 Mie mi s-a întâmplat ca cineva care nu putea ajunge din cauza orarului de la muncă să mă întrebe dacă am bani de transport să merg şi în seara următoare, fiind gata să contribuie. De asemenea, Alinei i-au fost returnaţi banii pe bilet de către un şofer de microbuz în momentul în care i-a confirmat că mergea la protest. Şi poate există şi cei care îi aduc o cafea colegei sau colegului care a fost în seara precedentă la protest. Mai enumăr jandarmii, poliţiştii şi chiar fotografii şi reporterii care au îngheţat cot la cot cu protestatarii. Şi vreau neapărat să îi menţionez şi pe cei care nu au fost de acord să ia parte la protest dar au păstrat faţă de eveniment şi de oameni o atitudine neutră şi civilizată. 

 Şi la fel de mult ca cei de acum, cei care au luat parte la Revoluţia din 1989 şi ulterior, în 1990, la manifestaţiile subminate de mineriade, au un merit clar şi deosebit în faptul că astăzi este posibil ca oamenii să iasă PAŞNIC la proteste, cu copii, bătrâni, persoane cu dizabilităţi şi chiar animale de companie! 

 Felicitări şi mulţumiri tuturor! Cele bune!

Celui mai bun prieten

Bună! Da, cu tine vorbesc, ştiu că tu crezi că a uitat de tine toată lumea şi vei crăpa singur dar poate nu va fi deloc aşa. Dar nici nu mă întreba cum va fi, că şi mie de cele mai multe ori îmi e groază să mă gândesc la viitor. Aşa că pentru început ţi-o bag pe gât pe aia cu ,,ia fiecare zi pe rând şi fiecare om cum e,, daaar...Cronos nu stă nici după fundul meu, nici după al tău, aşa că nu fi prea sigur că peste doi ani tu vei fi la fel sau lumea va fi la fel. Cât despre oameni aşa cum sunt, mai trebuie şi ocoliţi, uitaţi sau trebuie să reduci interacţiunea la minimum. Uşor de spus!

Poate vreau să îmi confirmi că nu sunt singura din Univers atât de proastă, dar de fapt cred că cel mai fain ar fi să nu comentezi nimic, să stai acolo unde eşti acum prins la înghesuială şi să mă iei drept cel mai bun prieten al tău care a venit să dea cu moralul tău de pământ din două motive: unu şi doi. Unu: credeai că eşti deja cu moralul la pământ iar dacă eu am reuşit să ţi-l cobor înseamnă că de fapt erai destul de bine. Doi: pentru a te ridica e mai bine să fii la sol decât în ceruri. Oh, ştiu, sunt cea mai javră şi folosesc un vocabular neadecvat blog-ului meu. Soarta.

Nu ştiu cât de mult pot da vina pe un aşa zis destin, dar deschid cu o întrebare: Tu de câte ori te-ai îndrăgostit sau credeai măcar că iubeşti? Eu de cel puţin două. Ţie de câte ori ţi s-a întâmplat să se încheie o relaţie şi să rămâi fără job în acelaşi timp? Mie tot de cel puţin două. Ce crezi că am făcut? Am fugit la mami. Ce crezi că s-a întâmplat? Am mai păţit-o. De fiecare dată refugiul a fost familia, fiind cea mai apropiată şi logică, sau mai bine spus pragmatică perspectivă. Ce se întâmplă acum? Păi, sperăm ca istoria să nu se repete la infinit, să nu murim fără job sau neiubiţi. Sau nu mai sperăm nimic, nu ştim ce să mai credem, pe cine, nu mai vrem nimic, nu mai putem nimic, ne apucăm să edităm pe calculator o diplomă de ,,loseri,,. Punem pariu că am mai multe calificări ca tine? Punem pariu că la mine ar putea fi diploma de facultate? Sau cine ştie ce dracu ai făcut tu şi la tine e deja temă pentru doctorat! Dacă am dreptate, moralul tău doar ce s-a târât sub fotoliu. Sau a vrut să se spânzure.

Sau poate tu deja lucrezi la a îţi schimba situaţia, mânat la spate de nevoie, de alţii, de puterea ta interioară de care se presupune că dispui nelimitat. Eu nu am fost de acord, dar la magazin nu are putere interioară, deci o fi pe undeva pe interior.

Aşa că poate nu ai pe nimeni să îţi spună în seara aceasta câte ceva. Şi îţi voi spune eu. Ştiu că noaptea este cel mai greu să fii tu cu tine în somn fără sabie dar îl luptă cu lipsa de speranţă sau perspectivă. Ştiu că pentru unele dureri sau probleme nu există altă soluţie decât una radicală sau una care pentru tine nu se aplică, cel puţin nu acum. Ştiu că toţi îţi cer răbdare şi îţi spun să nu îţi pese de gura lumii; ştiu şi că ai foarte mici şanse să primeşti ajutor dar şanse incredibil de mari să primeşti mustrări, critici sau vorbe dure, care te mai plesnesc o dată peste obrajii plânşi. Ştiu toate acestea şi asta m-a făcut în unele situaţii un prieten al dracului de bun, cum voi fi acum, în articolul acesta, PENTRU TINE. Pentru că vreau să crezi că ai măcar un prieten. Pentru că vreau să mă uit adânc în ochii tăi întunecaţi şi trişti şi să îi văd la fel de frumoşi ca atunci când îmi zâmbeşti. Pentru că sunt conştientă că nu pot oferi o soluţie concretă problemelor tale, ci doar o grămadă de baliverne teoretice despre ,,iubirea de sine,, şi ,,puterea intenţiei,, , noţiuni foarte greu de pus în practică în lumea extra pragmatică în care trăim, noţiuni care exclud varianta că mai trebuie să fii salvat şi de alţii, nu doar de tine.

Dar îţi voi oferi alte baliverne, chiar în acest articol. Să fii nefericit nu este un lucru neimportant, este un impediment real în a îţi trăi viaţa. Să fii singur la nivel emoţional este dificil şi, în ceea ce mă priveşte, deloc recomandabil. Să fii în crize financiare mai ceva decât în Groapa Marianelor este ceva care îţi va păpa încet şi sigur ficaţii. Şi dacă tot nu te-ai prins până acum, nu am nici o idee, nici o soluţie pentru depresii şi neajunsuri, eu doar ce am călcat foarte recent prin propriile străchini.

Aşadar dă-mi voie să îţi spun că acest perspectiva ta din acest moment, accept izolarea ta, accept tristeţea ta, accept că nu mai poţi şi accept că este posibil să vrei absolut orice de la mine: să mă duc naibii cu articolul meu, să îţi arăt compasiune, să nu îţi arăt milă, nimic, să te înţeleg, să nu îţi dau drumul în prăpastie, să te înconjor cu toleranţă, să nu iau înapoi prietenia proaspăt oferită. Tu alegi!

Eu ştiu că doar aşa, acceptând pe deplin că de două săptămâni nu dormi, nu bei apă şi nu te-ai dat jos din pat, pot fi LÂNGĂ TINE acum şi nu mai încolo, după ce îţi revii. Eu ştiu că ai nevoie să fii luat fix cum eşti acum şi tratat tot ca un prieten sau un frate sau un coleg şi nu ca o broască râioasă.

Dă-mi voie să te înconjor cu toate gândurile mele de lumină şi pace şi vindecare şi să mă bucur că îmi eşti tu mie prieten. Să ai o noapte bună, liniştită, frumoasă, vindecătoare şi să ştii că în seara aceasta nu ai fost singur.

Cele bune tuturor cititorilor, mai veseli sau mai trişti!

Am o problemă

Nu mai am cuvinte. Am crescut cu grupul Divertis și mult timp i-am regretat, fiindcă umorul de calitate, fără ...uli, fără glume obscene, grotești (s-a trecut de mult de etapa ,,cu tentă sexuală), fără miștouri despre manele (despre orice rahat vorbești, eu zic că mai mult îl aduci în atenție în loc să îl ignori), fără glume despre etnii, rase și femei....toate manifestate într-un limbaj, inclusiv al trupului, care cel mult lasă de dorit, nu mai există. Acesta este umorul românesc și nu numai de prea mulți ani încoace. Gyuri Pascu nu mai este și acum ținem la propriu doliu pentru umorul românesc.  Cei mai mulți dintre artiștii consacrați s-au dus și acum privim la filmele lor minunate, sau le ascultăm cântecele, sau le admirăm arta pretutindeni în jur. Un om care te face să râzi, să gândești, să plângi, să visezi, să afli a împrăștiat în această lume nu doar artă, ci magie. Artiștii transformă lumea dar deseori mor tineri, săraci sau foarte săraci, uitați și deseori singuri. Și după aceea lumea asta interesantă în care mă fac că trăiesc și eu le ridică monumente sau le acordă onoruri post mortem. Cât au fost vii nu a interesat pe nimeni sau pe aproape nimeni.

Uneori, oamenii de lângă noi dispar.  Eric, Luci, Nelida, Mirel și mulți alții. Și nu trebuie să fie celebri pentru a lăsa un gol imens în sufletele noastre. În urma lor rămâne tot ceea ce ne-au dăruit ca moment, sentiment, ajutor, șansă, sprijin, prietenie, dragoste, sfaturi....mii și mii de elemente care pentru cineva, cândva, au contat enorm. Cât timp noi am fost împreună cu acești oameni ne-am bucurat de ceea ce am avut de oferit reciproc, apoi peste destui dintre noi au venit acele momente în care nu am mai putut interveni pentru a schimba concret ceva. Iar aici nu mai comentez, fiecare știe mai bine cum a trăit printre și cu acele momente.


Este mai mult decât firesc să ne jelim artiștii și prietenii, și cel puțin din punctul meu de vedere, este o etapă inevitabilă și absolut necesară pentru a merge mai departe, viii cu viii. Oricum ar alege cineva să comemoreze o persoană, sunt de părere că cel mai mult îi putem fi alături cuiva cât încă ne scălămbăim în aceeași dimensiune a acestui circ care este viața sau universul. Am zărit recent undeva câteva cuvinte atribuite Maicii Tereza: Dacă vrei să schimbi lumea du-te acasă și iubește-ți familia. Pare atât de simplu în câteva cuvinte. Într-o lume în continuare a rigorilor sociale, a grijii caprei vecinului, a prejudecăților și a mentalității care doar STĂ ÎN LOC și judecă anotimpurile care trec și pe cei care nu sunt o majoritate de nici un fel, pentru mine provocarea constă în acea graniță între a iubi și a face pe plac, a cânta în strună, a lăsa alegerile individuale să devină ale celorlați care vor să fii responsabil dar în același timp vor să nu te abați de la ceea ce consideră ei că ar fi cel mai indicat.

Da, am cel puțin o problemă. În ultima lună cred că am atins o altă limită a încordării, disperării, singurătății și oboselii psihice. Mai ales că, oricât aș contempla, repet, sunt acea persoană care va putea decide și executa imediat în momentul în care e să fie, fiindcă de planuri, de ,,dacă eram eu în locul tău plecam/ făceam/ dregeam/ mă descurcam,, , de ,,te ajut eu,, - deseori rămas la promisiune verbală, de ,,ăstea sunt probeleme tale nu ale mele,, și de ,, dar și tu ești și faci și dregi,, dat ca replică atunci când îi spun cuiva să înceteze cu un limbaj, gest sau comportament cu care mă deranjează, stresează inutil sau chiar mă rănește, am podul plin. Ceea ce este o realizare în condițiile în care eu nu am o casă.

Chiar credeați că nu mai am cuvinte? Mai am, dar mi s-au înțepenit în gât, încercând să nu se rostogolească pe acest blog în urlete, plânsete, reproșuri și ce nu mai vreți voi.

Pentru a reveni la ideea de început, încă există printre noi oameni care contează, de la membri de familie la artiști, oameni care fac bine și care ne fac bine. Ce bine ar fi să îi vedem ACUM și nu mai încolo! Ce bine ar fi să ne pese puțin și de astăzi, nu doar de mâine! Ce bine ar fi să putem spune ce gândim și să putem face ceea ce gândim, mai liberi de ceilalți și totuși mai apropiați de ei ca niciodată.

Dumnezeu să îi ierte pe cei care nu mai sunt și ne lumineze pe cei rămași!

Inoportun

Vara a cam trecut și din nou realizez că nu prea mă pricep eu la oameni, să îi înțeleg, să îi iubesc, să îi accept, să le fiu alături sau să îi las. Unii chiar ducă-se. Poate am prea mult timp de reverie, de contemplare, și, de ce să nu o spun pe aia dreaptă, de lene totală. Poate mă gândesc aiurea în tramvai trei ore decât să citesc o oră în autobuz. Poate simt nevoia disperată de atenție, de un ,,ce mai faci,, care să nu trebuie să fie urmat de mult prea convenționalul ,,bine,,, poate caut un interlocutor sau interlocutori cu care să pot fi incomodă și iar tristă. Poate aș vrea și eu să încerce alții să îmi ridice moralul, măcar de câteva ori pe an, cu o vorbă bună și nu cu ,,nu te mai plânge,, pe un ton iritat. Poate chiar procedez așa cum mi-ar fi plăcut ca altul să fi procedat cu mine. Măcar în aceste situații.

Dacă te-ai trezit cu un SMS de la mine în care îți spun că îmi e dor, ei bine, îmi este. Desigur, sper să îți fi fost și ție dor, deși faptul că nu mi-ai mai zis nimic de hăt indică altceva. Poate te supără asta și crezi că ți se pretind niște sentimente pe care nu le ai, dar dacă crezi asta nu îmi ești prieten sau mai bine zis nu îți sunt eu ție. Uite că eu am timp să mi se facă dor de oameni cărora mi-aș dori să le fie dor de mine. Uite că la mine nu merge pe rațiune și uneori nici pe reciprocitate. Te caut fiindcă vreau, dar ceea ce vreau nu este să fiu satelitul tău sau cea de care îți vei aduce aminte doar fiindcă știi că va fi acolo cam ca un câine care dă din coadă. Aș vrea ca atenția mea să nu fie copleșitoare sau inoportună iar deseori am crezut sincer că ai avea nevoie de ea. Nu de mine, ci de atenție, de un bobârnac sau un fluture care se izbește de tine fiindcă ești viu.

Cu singurătatea nu m-am împăcat niciodată și cum am evitat-o pe a mea, am încercat să o evit și pe a ta, crezând că dacă eu am nevoie de una-alta ai și tu nevoie. Cei care m-au trimis la plimbare în momentele grele pentru ei s-au supărat că nu îi înțeleg. Au dreptate. Nu știu dacă au dreptate să se supere, dar da, nu înțeleg dorința de a fugi de mine de parcă îți fac un rău și mai mare prin prezența mea. Dacă vin, vin și pentru nevoia mea de contact uman, așa că mi se pare cam mult să te iei de mine că am vrut să îți iau pulsul într-o perioadă tulbure. Cunosc prea puțini oameni care au știut să îmi spună că le e mai bine să fie lăsați cu ale lor fără a mă face să mă simt ca un hoț asupra căruia aprinzi lumina în sufragerie.

Așa, inoportună și neocupată cu mari realizări, naivă, insistentă cum încă mai sunt că nu am scăpat prea bine de asta, încerc atât cât mă duce fesul să fiu lângă tine. Pentru că un SMS de încurajare, un banc, o urare de primăvară frumoasă, un mesaj surpriză sunt pentru momentele în care poate te simți pierdut, trist, singur, melancolic, bulversat, apatic și chiar și pentru momentele în care ești o.k., doar așa, fiindcă m-am gândit eu la tine.

Poate că fiecare om are nevoie să primească o floare sau o bomboană, să audă un banc bun, să audă că are calități, să știe că cineva s-a gândit la el de ziua lui și într-o grămadă de alte zile nespeciale, să poată fi trist în compania cuiva, să primească o rază de speranță chiar și sub forma unor cuvinte. Și asta nu neapărat de la mine, că aș fi eu Nu-Știu-Cine-Important, dar ...

Sentimentul pe care îl am când oamenii primesc aceste gesturi este ...ei bine, indescriptibil...acest sentiment mă face să mi-l doresc din nou.

Cât despre mine...încă îmi place să fiu printre oameni dar mai nou îmi plac și marea cu întunericul și stelele ei și gândurile mele, așa că nu sunt tocmai o cauză pierdută între ale echilibrului între mine și ceilalți...cred! Sper! Încerc!

Fie să trăim cu toții surprize plăcute de acum încolo de la noi înșine, de la viață sau chiar de la unii oameni. Pe curând! Numai bine!

Bike Fest 2016 retrospectivă

Curentul pe care îl resimțeam în locul din spate al mașinii pe de o parte mă calma și mă făcea să visez la vară și excursii cu geamul deschis. Pe de altă parte mă trimitea cu gândul la dureri de urechi și de dinți iminente și cel puțin sâcâietoare. CH mă strânse de mână și îmi zise ,,Zakule, te-ai hotărât, mergem la Bike Fest?,,. Mă hotărâsem de prima dată când am mers, adică în 2004, dar ce-i drept atunci nu am mers împreună. Curentul ăsta! Dacă aș fi fost pe motor cel puțin aveam cască. Entuziasmul manifestat incredibil de rar de CH m-a făcut să înțeleg că în cazul în care nu urma să ningă sau să fim de muncă, programul pentru 12 și 13 iunie era pus în cui deja.

Sfărșitul lunii mai era în floare dar vara evita încă să se arate sau mai bine zis se dezvăluia treptat, până la maximum șase seara, după care dispărea complet urmând să o ia de la capăt a doua zi în ciuda nemuritoarei noaste speranțe de nopți călduroase. Cum experiența din 2015 fusese un avertisment clar, iată-ne pe 12 seara, îmbrăcați de iarnă la propriu și la figurat, gata să cântăm, să mănânc mici, să bea bere și să o lălăim pe folk-rock-ul lui Silviu Covaci până la răsărit.

Nume: Seavolwes Bike Fest 2016
Locație: Camping S
Promovare: la maxim, inclusiv Iaki avea pachet de cazare și alte servicii
Trupe: Rock la greu pe scenă și folk noaptea pe plajă
Coadă la mici: eternă, mai puțin în intervalul în care era show erotic sau o trupă mai iubită gen Iris sau Cargo
Preț: 35 de lei/ persoană pentru ambele seri, fără taxă extra pentru campare

Meciul dintre România și Franța din Cupele Europene rărise considerabil rândurile participanților în seara de vineri, dar oamenii au compensat cu vârf și îndesat în seara următoare, în ciuda frigului nefiresc de afară care îi dăduse emoții lui Silviu. Atât cei de pe scenă cât și cei din public s-au descurcat cu temperatura scăzută pe care am combătut-o cu haine groase, dans și puțin alcool și chiar și cu focul de pe plajă care ne-a făcut tot una cu micii de pe grătar în prima seară, căci în a doua ne-am așezat strategic pe șezlong. Minune! Silviu, Ionuț și Virgil nu s-au dezmințit și au întreținut atmosfera până aproape de răsărit, astfel am ratat una din puținele mele șanse din ultimii ani de a dormi pe plajă cu bulbuci la gură. Ne-am revăzut și cu ceva prieteni și cunoștințe, am admirat răsăritul pe care noi cei de aici de pe litoral îl cam luăm de-a-gata și îl vedem mai rar decât cei din țară, am poftit la ceva cai putere dintre care am ales să vă arăt întâi și întâi motorul de mai sus datorită a ceea ce scrie pe el. O combinație bizară a două lucruri pe placul meu separat și niciodată combinate. Pentru parada moto mi-a fost lene, ca în fiecare an, să mă trezesc așa că am admirat-o de pe internet ca toată lumea. Click aici.

Am văzut o armată de motoare și îmi venea să mă duc să le bag în seamă pe toate pe rând, dar nu era timp și în plus bikerii nu-s tocmai cei mai fericiți când pui mâna pe motoarele lor, așa că m-am mulțumit cu ceva poze și cu speranța că vin ceva prieteni din Oradea la anul și mă plimbă și pe mine. Ce vremuri!

Ar fi fost foarte fain să încalec pe o șa și să termin povestea așa, dar am încălecat un scaun pe GMS dimineața în drum spre casă și aia a fost tot, deocamdată.

Voi ați fost? V-a plăcut? Ați venit călare?

Asfalt uscat! Atenție în trafic, și motocicliștii sunt oameni! Numai bine!

Deloc de vară. Gânduri.

Ești puternică, doar ai fost supusă emoțional la atâtea chestii. Trebuie să fii puternică, mamă, asta e viața, să mergi înainte. Ești cea mai tristă persoană pe care o cunosc și te plângi încontinuu. Toate la fel de adevărate și destul de complicat de exprimat prin tastatură. Totuși o fac din eterna dorință de exteriorizare. Uneori chiar am nevoie să îmi trăiesc tristețea sau nemulțumirile fără a mi se pune pumnul în gură, ceea ce în ultimul an m-a condus îndeosebi la stări de furie. Mai mult sau mai puțin controlabile. Inițial mi-am zis să las prejudecățile altora (afirmație valabilă în ambele sale sensuri) și să merg la psihiatru. Apoi m-am gândit la momentele Kodak în care doctorul îți recomandă repaos sau o schimbare majoră și tu ai condiții pentru ele pe dracu. Și cum nici nu am putut schimba ceva m-am ferit să mai deschid gura în fața celor care mi-ar fi înțeles mai mult sau mai puțin starea, și ei din ce în ce în ce mai puțini. Cineva chiar mă întreba cum poate suporta o altă persoană tristețea mea. Atunci am întrebat dacă compătimește situația persoanei. Dar răspunsul este: o tolerează ocazional, până la o anume limită (care variază uh la la în funcție de proprii nervi), fără a face măcar o dată ceva concret, din proprie inițiativă ceva care să îmi aducă aer în piept și un zâmbet pe față. Există o atitudine aparte de care am și am avut parte mai des decât prevede legea, aceea a criticilor continue, cu scop constructiv pe naiba, critici care mă pot face să iau în considerare că am o mie de defecte și să pierd din vedere orice calitate, oricât de mică. Este vorba de persoane care cred inclusiv că scrisul meu este o prostie, o pierdere de timp, cel mult ceva de umplut timpul. Dacă mă întrebați de ce pun preț pe părerile lor, nu vă pot da un răspuns atât de dureros legat de oameni care evident nu sunt pasageri în existența mea. Am spus de multe ori că blog-ul meu nu este și nu va deveni instrument de răzbunări personale (poate cu excepția situațiilor sociale, cum ar fi a angajatorilor din Constanța) și cu atât mai mult am evitat oferirea de indicii despre astfel de persoane, multumindu-mă să scriu articole despre cei care mă inspiră la modul fericit. Slavă Domnului, încă cunosc și voi cunoaște astfel de persoane care fac pentru lume și pentru mine mai mult decât pot arăta eu în câteva paragrafe amărâte.

Dar, când factorul comun unor relații conflictuale, unei comunicări vraiște, unei contradicții de personalitate ești tu, mergând pe partea logică problema ești tu iar ceilalți sunt ok cu atitudinea lor subminantă fiindcă, din nou, ei sunt o majoritate. Și trebuie să știi tu să îi iei (ca atare) pe cei care te rănesc și în prezența cărora zâmbetul îți piere aproape instantaneu. Mirific. Am o stare de extaz pe acest subiect, după cum reiese clar din acest articol.

Nu pastilele de tensiune sunt soluția pentru un șir de alegeri neinspirate, între un drac gri și alt drac gri închis, uneori între totul și nimic, pentru că am ajuns la concluzia că doar renunțând la foarte multe pot ajunge mai aproape de ceea ce îmi doresc și de ceea ce simt. Aș putea crede că îi înțeleg pe cei aflați în situația mea dar nu sunt sigură că există cineva atât de dobitoc și de disperat. Iar dacă există, nu pot decât a îi cere iertare că l-am făcut dobitoc disperat. Și acum mi-a venit în minte o persoană care va zâmbi acestui rând și care face parte dintre cei despre care am scris și voi scrie.

E vară, chiar mai e puțin și se va termina, chestie care de obicei mă termină și pe mine fiindcă îmi place mai mult să leșin în picioarele goale decât să dârdâi în bocanci cărând o tonă de haine. Fiindcă îmi place marea și aș vrea să fug pe malul ei mai des decât apuc...e vară și lumea este în concediu sau cu gândul la vacanță și vin eu cu articolul ăsta și le stric rostul.

E vară, și cred că niciodată nu am avut o sete mai mare de cer înstelat, de picioare în apă în plimbări kilometrice, de lectură la umbră, de ananas și portocale, de muzică în aer liber și de drumeții, fie și prin zonă. În următorul articol voi reveni cu ceva idei de împușcat timpul liber.

Vă doresc alte gânduri decât ale mele. Aveți grijă de sufletul vostru.

sursă foto: financiarul.ro

Şoapte de dor - lansare carte

 sursa foto: cuvintearanjate.wordpress.com

Un roi de fluturi trece în zbor pe lângă mine, iar zborul lor îmi pare un joc ademenitor. Aş vrea să îi păstrez în palme, să iau frumuseţea lor cu mine pe pernă seara, pentru vise cu miros de mare şi mângâieri de stele. Dar farmecul lor este tocmai că zboară mai departe, fragili şi datori unei alte galaxii. Într-o zi voi afla cât de departe este această galaxie, această altă lume.

Pe el ce univers şi cu ce drept îl putea opri din zbor? Cuvintele sale zboară şi acum printre noi şi ni se pun pe umeri în chip de melancolie şi pe faţă în clip de zâmbet însorit. Vorbesc despre Mirel Stan, la a cărui lansare de carte (post mortem) am luat parte ieri la Biblioteca Judeţeană Ioan N. Roman, Constanţa. Vorbesc de cei ce rămân între noi pururi în pagini de cărţi. Dar, mai mult de atât, vorbesc de un om care a fost atât de plin de viaţă, de artă, de idei şi umor încât este cam greu să îl imaginezi plecat.

Ascultându-i pe foştii săi colegi din Cenaclul Mihail Sadoveanu Constanţa mi-am dorit să am curaj să las lacrimile deoparte şi să iau cuvântul, completând celor prezenţi o imagine din mintea mea. Dar era de destul de dificil să ţin un fel de discurs în faţa celor din cenaclu şi în faţa unor prieteni mult mai emoţionaţi şi mai prinşi de el prin legături vechi şi complexe ca nişte pânze de păianjen. Astfel că mă revanşez acum, printr-un paragraf poate prea puţin generos, amintind persoana fără a îmi lua neapărat iar la revedere de la ea:

L-am întâlnit pe Mirel mergând cu fraţii mei la întâlnirile Eco Alpin Sport Club Marea Neagră, acolo unde îmi doream foarte mult să fiu luată în serios şi nu tratată exclusiv ca remorca fratelui meu. Acest club organiza la acea vreme o întâlnire anuală la malul mării, Trofeul Marea Neagră, în primul sfârşit de săptămână din luna august. În anul 2003 Mirel mi-a oferit concret şansa de a fi organizator cu ,,acte în regulă", trasându-mi diverse sarcini de la jurizarea diverselor probe la împărţirea unor formulare participanţilor. Nu voi uita gestul său prea curând. Am auzit la el glume, catrene şi povestiri de care mă minunam de fiecare dată (iar pe mine nu este aşa uşor să mă minuneze cineva cu astfel de lucruri), am apreciat atitudinea sa de profesor (în sensul bun, evident), i-am cunoscut lucrările grafice şi, începând să îi cunosc versurile mă întreb ce ar mai fi făcut oare cu o pereche de braţe în plus şi, mai nou, rămân fără cuvinte în faţa rândurilor din cartea sa. Avea dreptate doamna Ana Ruse, ar fi trebuit să fie acolo să dea autografe personal. De ce nu s-a putut, v-am spus atât cât mă pricep în primul paragraf.

Dar poate cel mai important, când îmi amintesc de Mirel îmi amintesc de un zâmbet larg, de lalele galbene, de voie bună şi zile însorite.

Până una alta, am primit o invitaţie pe care o lansez mai departe, miercuri 20 iulie Cenaclul Literar Mihail Sadoveanu îi aşteaptă pe cei interesaţi la Muzeul de Marină la orele 17,00 pentru o altă lansare de carte al cărei afiş îl vedeţi mai jos. Porţile sunt deschise tuturor dispuşi să intre în contact cu noi dimensiuni ale acestei lumi, o lume care este până la urmă artă.

Pe curând. Numai bine.

Șoapte de dor - de la Mirel pentru noi

Cu mare emoție dar și cu tristețe aș dori să vă invit Vineri 15 iulie orele 17,00 la lansarea cărții de poezii ,,Șoapte de dor,, de Mirel Stan. După cum unii dintre voi știu, Mirel nu mai este printre noi dar versurile sale încă ne pot vorbi și sunt sigură că o vor face mult timp de acum încolo. Și nouă ne este dor de tine, M. Îi așteptăm cu drag pe cei interesați. Găsiți mai jos afișul.

La revedere, Nelida

Vă anunţ cu regret că astăzi îmi iau la revedere de la un alt om deosebit, Nelida Shi, blogger, mamă, femeie, iubită şi una dintre cele mai vechi cunoştinţe de ale mele din comunitatea de blogger-i. Am aflat total aiurea, în timp ce răsfoiam pagini de Facebook, de pe blogul lui Joie. Ultima oară când am văzut-o a fost în aprilie sau martie, cred că în aprilie (nu mai ştiu pentru că luna aprilie nu a fost tocmai lipsită de evenimente pestriţe) când am sunat-o pentru a o întreba ceva despre platforma blogspot şi mi-a spus că nu se simte bine, clarificându-mi motivul după puţină insistenţă. La scurt timp i-am făcut o scurtă vizită şi pot spune cu mâna pe inimă că am râs, am glumit, am discutat de chestii negre şi gri şi am apreciat demnitatea, echilibrul şi umorul de care a dat dovadă. Apoi am mai vorbit o dată la telefon cred...dar vedeam că scrie şi nu mă mai gândeam că mi-a zis ,,azi scriu, mâine nu se ştie".

La revedere, Nelida, şi îţi mulţumesc pentru tot ceea mi-ai spus. Pace şi linişte ţie şi celor rămaşi în urma ta.

Material de stand up. Sit down and shut up...comedy.

sursă foto: clipartpanda.com





Găsesc fără a fi căutat în prealabil sau în altă parte că viaţa mea generează în mod constant material pentru cel puţin o jumătate de oră de stand up comedy. Un stand up comedy cu spectatori din altă ţară sau eventual din altă lume, care să guste să spunem...perspectiva mea. Sau lipsa mea de perspectivă. Ceva mai totală decât sexul total prins SMS sau apel telefonic. Oricum, dacă voi ajunge vreodată pe alte meleaguri prima grijă va fi să le comunic că sunt mândră că sunt româncă şi (acum pe bune) să nu se mai uite lung, că toţi suntem fraţi pentru faptul că suntem oameni. Eu zic că oriunde în lume cei cu bani, arme, influenţă şi putere subjugă şi triumfă; bărbaţii-s mai şmecheri ca femeile; nimeni nu-i dator să ajute dar oricine poate judeca pe oricine; oamenii mari sunt copiii care au învăţat din faptele şi comportamentul oamenilor mari din vremea lor şi nu din lucrurile cu care au fost bătuţi la cap; libertatea se rezumă deseori la a putea vocaliza gândurile proprii şi a suporta consecinţeţe care nu vor fi mereu schimbarea sau îndreptarea situaţiei...dar eu nu am văzut lumea. Aşa sunt eu, mai cu imaginaţie şi sentimente exprimate brut, îmi poţi pune sapa în mână dar rişti că voi tot privi aiurea spre cer în pauze dese. Ceea ce este de făcut e de făcut dar gânditul şi uneori contemplarea sunt inevitabile. Aştept totuşi să îmi răspundeţi la articol voi cei care aveţi un gând al vostru legat de ceea ce am scris şi voi scrie, voi cei care poate aţi văzut şi ştiţi mai multe de pe lumea asta.

Mărturiesc că evit de aproape o lună să ating tastele şi să recunosc în scris cum mă simt. Ca un căcat în ploaie. Ploaia din ultimele zile mă susţine ironic, ca pentru literatură sau spectacolul mai sus menţionat. Am gândit multe şi nu am materializat nimic. De un an de zile mi se prezintă opţiunea de a fi slugă sau parazit, de a mă certa sau de a nu avea, pe cât posibil, nici o conversaţie cu anumite persoane, oameni care m-au rănit sau mi-au greşit îmi reproşează atitudinea pentru că am tot avut de ales între emoţiile mele şi ale lor şi le-am ales pe ale mele, mă evaluez şi îmi fac griji că nu sunt ceea ce caută lumea asta, lume care din anumite puncte de vedere nu este ceea ce caut eu. Poate este prea târziu dar nu mai pot, nu mai pot şi de ar fi mult prea târziu. Pentru prima dată după ani de zile am început să mă gândesc la ceea ce vreau şi la ceea ce cred cu adevărat. Poate lumea nu e groaznică dar e dură în funcţie de norocul fiecăruia şi de reacţiile sale. Când semeni ce semăn eu e puţin probabil să fi fost foarte inspirat în alegeri, reacţii şi aşteptări. Iar norocul nu e totul dar găsiţi-i voi alt nume pentru situaţii şi persoane care s-au legat firesc: fără planuri, ambiţii, prolog şi epilog. Este foarte dificil să scrii un articol în starea aceasta despre exact starea aceasta. Mai ales când ştii că ai cel puţin doi trei cunoscuţi care te vor asfixia cu dorinţa lor continuă de a îţi insufla un optimism forţat sau cu grija lor că nu vrei să fii responsabil pentru cine eşti acum şi pentru ceea ce ai. (Mai ales că un căcat nu are mâini??) Dar chiar şi aceste intervenţii îmi amintesc că cel mai bine este să poţi trăi cu tine, să pui împăcat capul pe pernă pentru ceea ce ai făcut astăzi nu pentru ceea ce speri tu să fie mâine.

Bineînţeles, ideile pentru acest articol m-au salutat din prag în fiecare zi şi noapte fără a intra astfel încât să le pot povesti pe îndelete şi prezenta astfel încât să mai poată citi şi altcineva acest articol în afară de mine şi să înţeleagă ceva. Acum l-am scris, l-am scris. Aş trage o concluzie două dar sincer îmi e teamă să mai cred în concluzii.  Ăsta ar trebui să fie farmecul vieţii. Mai multe ipoteze, mai multe posibilităţi decât probabilităţi şi cum ar zice Ştefan Bănică Jr. Ăsta-s eu!

Scrisoare ție

Eternitatea nu este o consolare, eternitatea este o stare de fapt. Ea nu se supune religiei, mortalității și nu este exclusiv a celor încă nenăscuți sau a celor care au plecat. Cât avem timp, chiar aici pe Pământ, eternitatea este a noastră atunci când pupilele și nările ni se dilată în fața unei flori și, preț de câteva secunde, suntem doar noi și floarea într-un univers care ne este suficient.

Cine sunt eu să încerc să te consolez că vei fi smuls din îmbrățișarea caldă a persoanelor iubite pentru promisiunea unei veșnice serenități? Iar tu cine ești să ne lași cuvinte scrise valabile pentru următorii două sute de ani și să ne inspiri de dincolo de linia orizontului?

Respir o clipă și efectiv simt cum inima ta încă bate în inima fiecăruia dintre prietenii tăi și în fiecare vers al tău care ne cuprinde cu lume cu tot în trei cuvinte? Nu mă pricep deloc să scriu ultimul rând...îl voi lăsa necompletat fiindcă, până la urmă...de câte ori ne aparține nouă ultimul rând?

Momente

 sursa foto:georgianaluvjustin.sunphoto.ro

 Kimonoul și alte câteva articole din rucsac îmi dau senzația că îmi car, asemenea melcului, întreaga casă în spinare. Prietena cu care am pornit la drum reușește cu greu să identifice pe internet adresa sălii și iată-ne ajunse, după ce- sincer, îmi cam pierdusem răbdarea. Odată cu noi sosește Mircea, pe care îl salut imediat ce a parcat mașina. Apoi intrăm în sală, unde antrenamentul cu copiii este în plină desfășurare. Mă surprind zâmbind după o perioadă considerabilă de timp în care nu mi-a venit să zâmbesc decât la amintirea cuiva sau a ceva. Observarea copiilor îmi transmite o anume stare, mă fascinează seriozitatea cu care se străduiesc să își însușească tehnicile sau să își dovedească partenerul, seriozitate care combinată cu inocența și veselia specifice conferă un farmec aparte observării lor. Ajutorul instructorului face tot posibilul să explice, să intervină, să...ajute. Mie mi se pare că omul în cauză se agită într-un borcan cu bondari și că totul se va liniști atunci când cineva va scoate capacul. Părinții observă de asemenea de pe margine, dar eu rămân cu ochii pe tatami, până când Mircea iese din vestiar și văd cum poartă la mijloc centura neagră. Triplu wow! Atât de mult timp să fi trecut de când mă ,, luptam,, și eu cu morile de vânt dar mai ales cu mine în încercarea de a mă molipsi puțin de tehnicile din aikido?

 sursa foto: desenez.net
   Am trecut prin multe valuri de atunci și încă sunt cu barca în larg iar curentul mă cam duce încontro poftește fiindcă în continuare am dificultăți în a ține concret vâsla sau în a mă arunca în apă (eventual în cap). Tocmai pentru că mai am puțin și voi concluziona că am rău de mare am naufragiat temporar în dojo și am retrăit pe rând momentul în care Mircea a intrat pentru prima dată în sală, serile în care veneau zeci de oameni pentru a se înscrie la antrenamente atât pentru copii cât și pentru adulți, frânturi din antrenamentele copiilor la care am luat parte ca și ajutor, diverse discuții cu Mircea care la început nu părea deloc încântat de perspectiva de a lucra cu grupurile de copii, ziua când am încercat să dăm cu var....o grămadă de trăiri au trecut peste mine rapid și m-am minunat de schimbarea din fața mea, atât de frumoasă și admirabilă. Progresul făcut de fostul coleg în lipsa mea nu a făcut decât să îmi aducă un gram de admirație în plus pentru persoanele care se transformă în ceva din ce în ce mai frumos, pentru cei care muncesc pas cu pas pentru a deveni, pentru a fi, pentru a ști, pentru a ajuta, pentru propria fericire care se compune din toate acestea.
   Predarea kimonoului a fost un pas greu, dar nu unul decisiv sau definitiv. Știam că îl voi preda de mult timp, la două luni după operație; decizia de a spune la revedere unui lucru care evocă amintiri dar care ar putea fi mult mai util altcuiva a durat dar a fost o decizie ușoară, ca în multe alte cazuri. La fața locului mi-am dat seama că aș fi putut aduce și bokken-ul, dar simplu fapt că nu îl adusesem mi-a spus clar că încă am ezitări. Am plecat cu speranța că unei persoane i se va înlesni un nou drum (ai ki) în practica artelor marțiale și a substanțialei transformări personale pe care uneori mă întreb dacă eu am ratat-o sau doar nu am desăvârșit-o. Zilele acestea probabil voi mânui bokkenul prin sufragerie doar pentru a îmi reaminti că am în continuare două mâini și dorința de a realiza ceva cu ele...eventual o vază dacă cumva reușesc să sparg ceva.
   Înapoi în barcă. Vântul bate dinspre nord est. Direcția: cât mai departe. Orizonturi noi. Speranța dintr-o dată nu mi se mai pare atât de importantă, dar rămâne pe poziții în timp ce eu încep să iau în considerare vălul pe care uneori ea îl aruncă peste inima omului și care ajunge deseori și pe ochii acestuia. Mda, mi-aș dori să sper mai puțin și să pot face mai mult.
  Aloha!

Așa, și? Și ce dacă...

Hei, doar ce mi-am dat seama că nu mă pricep la anotimpuri sau la oameni. Și despre unul și despre altul înveți în școală câte ceva, trăsături specifice, clasificări, manifestări...anatomia, psihologia, filosofia și alte ramuri și rămurele ale științei îți sar într-un ajutor complex dar teoretic. Încerci să pui în practică și reușești să rămâi cu etichetări sau cu așteptări, teoria dezvoltă mai multe dimensiuni la punerea în practică și strălucește în alte nuanțe și continui să redescoperi tot restul vieții că Lucrurile nu sunt niciodată ceea ce Par. Și ce dacă, este bine să dorim să știm despre lucruri, teoretic (ce ne pot învăța ceilalți) și practic (ce vom constata noi zilnic). Vom grăbi după noi un maldăr de concluzii, dar nu uitați că nu noi tragem linie ci Moartea, sau Universul sau Viața, oricum nu noi cu marile noastre Concluzii Savante. Să rămânem totuși în prezent.

 La ora actuală am o durere de oase specifică toamnei și vârstei a treia și un dor de ducă care a îmbătrânit odată cu mine. Recent am terminat de citit Paradoxul Iubirii de Bruckner, și am ajuns doar la câteva sute de concluzii, printre care: Am constatat (cu nu chiar atât de multă surprindere) cât de îngust, îngrămădit și mediocru este vocabularul meu, măzgâlind cartea cu creionul și cu definiții din D.E.X. Așa, și? Cine va împrumuta cartea de la mine oare ce va crede? Și ce dacă va crede?

Prin oraș, în drumul zilnic, dau de chestiile ăstea din fotografii. Le-aș descrie, dar doar ce am recunoscut că am lacune de exprimare și de înțelegere a lumii. Le-aș sări sau le-aș ocoli, dar îmi lungesc inutil drumul. Așa, și? Cui îi pasă, chiar și filosofic, de un alt ins cu ghetele noroite și pantalonii stropiți de șoferi grăbiți, roți de mașini care se învârt în cerc ca Pământul sau de ploaia imprudentă? Și ce dacă în ultima lună de zile am avut parte la foc continuu de un Parc de Distracție metaforic sau metafizic, de mi s-a răsturnat sufletul cu fundul în cap și capul de pereți? Așa, și? Am uitat oare de iresponsabilitate, imaturitate, visurile societății sau ale unei familii pentru membrii săi? Și ce dacă fiecare dintre noi nu își va urma propriile vise, își va condamna propriile trăiri și va concluziona atât pentru comunitate cât și pentru generațiile care vor veni? În acest caz, dreptatea ți-o dă faptul că tu ai pățit-o primul pe Asta, Viața, ești un Adam al copiilor și nepoților care îți urmează- ei oricum vor plăti greșelile tale, tu fii sigur că nu vor greși din punctul tău de vedere! Și ce dacă nu suntem poate în stare nici măcar de a prăji un ou, noi ne vom vârî nasul și, de ce nu, lingura în borșul altuia!! Iar dacă în bucătărie avem chef-i, în viață avem parte de Experți, de moraliști și de categoria generoasă de Băgători În Seamă. Același om care nu va aduce o căldare de apă dacă îți arde casa, același om care îți va închide ușa de la bloc în nas când vii cu bagaje e același care va avea ceva de spus, mai rar de bine, despre tine și despre cum trăiești.

Așa, și? Mai demult cineva mi-a spus, citez Nimeni nu e obligat să te ajute cu nimic. Oh, da, un fel de axiomă sau sofism. Cred că vorbea destul de mult și în numele său. Aș dori să îi confirm; de aici se trage și ceea ce eu aș numi ajutor condiționat, spre deosebire de aerul condiționat, acesta nu este o mașinărie care să poată fi achiziționată contra unei sume, instalată de un meseriaș și să necesite curent electric și aer pentru a își face treaba fie iarnă, fie vară cu condiția să fiți în aceeași încăpere (tu-omul și ea-mașinăria). Cam aceeași condiție și pentru ajutorul de mai sus; de fapt, mai multe condiții pe care trebuie să le îndeplinești pentru a îl primi: să dorească cineva să te ajute, să înțeleagă sau-mai important, dar și mai improbabil, să accepte situația ta, să poată face ceva....

Pic, pic, pic...ploaia se rostogolește pe geam, ba mai des pe obrajii mei...așa, și...și ce dacă...Martie vine, și încă vine de la Marte, atât zeul războiului cât și numele planetei pe care mi-am dorit să ajung de dinainte de melodia lui Smiley, ce-i drept, martie a venit și cu mărțișoare și flori frumoase de la Andreea, de la nepoți și cumnat și urări surpriză de prin Norvegia și alte locuri....În timp ce unele persoane încă se întreabă cine ar putea fi Andreea, alte persoane s-au hotărât deja că vor citi Paradoxul Iubirii după ce, ca majoritatea dintre noi, l-au și trăit. Le aștept cu drag, dar și cu interes, părerile.

Fie ca părerile voastre să fie din ce în ce mai puțin păreri de rău și să aveți un martie pasional, nu neapărat războinic și legat cu șnururi.

Voi reveni curând cu niscavai fotografii. Numai bine!

Țipete din autobuz până în balcon

Doar mie mi se pare sau lumea a înnebunit? Majoritatea oamenilor pe care îi cunosc au avut sau au parte mai devreme sau mai târziu de relații conflictuale. Mai sunt și cei care privesc superior de pe margine, ultraluminați, gata să ia pe oricine așa cum este el/ea, mai puțin pe mine sau pe tine-dacă gândești ca mine din Greșeală. Eu cred că între oameni există un anume nivel de compatibilitate, uneori nivelul zero, și cred într-un acord, dar numai într-un acord la care aspiră, participă și muncesc ambele părți implicate. Fiindcă o persoană nu poate trăi, clădi sau ruina o relație de una singură. O relație este ceva Reciproc sau nu este o relație, este o ciocnire de energii, de neuroni și o risipă de bătăi de inimă. Orice care nu este împărtășit și de celălalt cade ca un pod care nu e susținut la ambele capete. Scuzați exemplu, altul mai bun nu am. Nu am priceput niciodată fizica, am cam trecut ca gâsca prin apă la capitolul ăsta, dar fără echilibru, fără reacție, fără direcție, fără atomi avem un mare nimic după care ne așteaptă mult prea filosofic analizatul nimic al morții. Legile fizicii guvernează tot, alături de alte legi pe care nu știu cum să le numesc. Asta nu înseamnă că lumea e matematică sau logică pură, înseamnă că orice întâmplare mică-mică de tot are o cauză și un efect sau mai bine spus un lanț de consecințe.

Și acum, lucrul care mă doare enorm, și care mă încurcă mai mult decât prevede legea, chiar și legile de mai sus...Dacă citești acest articol și treci prin aceste lucruri și nu ai cu cine vorbi, și cu cine te îmbărbăta, am să deschid o fereastră pentru tine. Aruncă un ochi prin ea la experiențele mele, și eu voi încerca să îți spun că te cred sau te înțeleg, și că acest articol e exact despre oameni, nu e metaforă, și nu e ficțiune.

Spuneam mai sus despre oameni, atomi în eternă transformare și ciocnire. Spuneam despre relații conflictuale. Spuneam despre neînțelegeri sau lipsa unui dialog. Salut pe această cale persoane care îmi spuneau cândva că eu cred că orice se poate rezolva printr-o discuție. Oare citiți și așa mai credeți și acum? Pentru că eu am remarcat că:

Părinții vor țipa la copii fiindcă deh, ei sunt părinții și ceilalți sunt copiii. Dacă copiii au crescut dar cumva depind încă de părinți, tratamentul va continua cu generozitate fiindcă nu ești în stare să te descurci singur. Dacă te vei descurca singur într-un mod care lasă de dorit din punctul lor de vedere, tot nu va fi bine. Oare părinții chiar au uitat cum e să fii tânăr și că are cine țipa la copiii lor? Nu știu dacă este o regulă ca tata sau mama să aibă o atitudine mai dură, dar ea va fi afișată în diverse situații.

Soțul și soția, dintre care unii cândva erau chiar Iubi, vor țipa unul la celălalt fiindcă Sunt Soția Ta/ Sunt Soțul Tău și blablabla. Personal mi se pare cel mai greu de suportat țipat. Dacă jumătățile urlă una la cealaltă, la ce dracu se mai pot aștepta de la restul Cosmosului??

Șefii, dar și clienții firmei țipa la angajați. Unul pentru că îi plătește, iar celălalt la fel. Mai, rar, colegii. Nu contează că angajatul muncește, nu contează că este om și poate a greșit o dată, contează doar raportul de forțe de care puțini se vor sfii să facă abuz. Aici, din fericire, nu mai intru în detalii, de aceste relații fiindu-mi cel mai ușor să mă detașez.

Mai avem controlorii, poliția și oricine crede că are un fel de autoritate aparte în fața unei alte persoane. Indiferent de situație și de context, și de ce crede persoana la care se țipă. Prefer să mă opresc cu exemplele. Concluzia este, în mare, că în mare parte în viață, începând cu familia și terminând cu cine vrei tu, se va găsi cineva să țipe la tine. Uneori în așa fel încât să te rănească. Aceeași persoană e destul de posibil să dorească să îți demonstreze că ai meritat acest tratament sau că are Dreptul să ți-l aplice.Dreptul tău rămâne să crezi ce vrei și să faci CE POȚI.

Și eu am țipat și tip, de obicei dacă îmi pierd controlul, la cineva care deja a țipat la mine cel puțin o dată. Uneori mai țip când rămâne ultima alternativă de a încheia o discuție sau a stabili limite pe care în prealabil m-am zbătut cât am putut să le stabilim cu frumosul. Păcat. Cel mai des am fost acuzată că sunt Egoistă dar egoismul meu nu este sinonim cu a mi te adresa cum îți vine la gură....

Așa că închei cu gândul că oricât aș fi de conștientă că nu aș putea trăi separată de lume, și că între oameni nu poți trăi decând având relații (de jșpemii de feluri) cu ei, uneori ar fi ideal să pot aplica regula celor trei faze alternative: te înțelegi cu, sari sau ocolești persoana.

O seară și o viață cât mai pașnică îți doresc, printre oameni în concordanță cu energiile tale...pozitive! Numai bine! Vise frumoase!

Internetul şi relaţiile sau FB Partea a II-a

Calculator conectat la internet în camera mea am avut prima dată cam la doi ani după ce cea mai bună prietenă mi se mutase tocmai la o mie de kilometri coloşa peste drum. Mamă-mamă, ce de epistole ne mai trimiteam. După un timp, având acces foarte des, ne-am scris mai rar sau mai puţine, fiindcă nu prea se strângea ,,material'' între discuţii. Apoi ne-am făcut cont pe Facebook şi ne-am băgat în seamă în continuare la telefon, pe email, pe messenger şi chiar live când s-a putut deoarece ea intra extrem de rar acolo. Important era să vorbim. Ceea ce mă duce la prima parte din acest articol:

Relaţiile pe Facebook

 Voi fi mai seacă decât de obicei şi vă voi întreba dacă doar mie mi se pare că poţi avea o relaţie sau comunicare excelentă pe Facebook cu cineva cu care în carne şi oase să nu îţi găseşti deloc cuvintele. Probabil oamenii se simt mai în largul lor în spatele unei tastaturi, având la dispoziţie suficiente secunde pentru a reformula un gând sau pentru a apăsa prelung pe tasta backspace. Ca blogger şi om care scrie în general, pot confirma aspectul fără a arăta cu degetul. Ca să nu mai spun că, cumva, toţi părem mai amuzanţi şi mai fericiţi pe internet. Faptul că ne putem povesti chestii şi ne putem uita împreună la fotografii chiar dacă nu avem cum ne întâlni personal parcă nu-i de colo. Am avut şi genul ăsta de prietenie, în care eram bot în bot pe Facebook toată ziua: de la dureri de inimă mai mult sau mai puţin figurative, la uite ce rochie am probat, să o iau, uite cana mea cu cafea, uite un banc bun să respiri mai uşor sub teancul de rahaturi zilnice. Să nu credeţi că nu mi se părea fain. Când nu făceam asta, eram în telefon cu orele, şi, deşi locuiam în oraşe diferite, la ceva distanţă, m-am văzut cu tipa asta mai des şi mai mult decât cu alţii din zonă. Şi au mai fost, bineînţeles, şi persoanele care reacţionau prompt la unele postări sau fotografii dar cu care, cumva, nu făceam niciodată schimb de mesaje private sau de oxigen şi dioxid de carbon la un suc.
 Ceea ce vreau să spun este că relaţiile de pe Facebook nu reflectă neapărat realitatea din teren. Pe de o parte, este de înţeles, nu toţi oamenii sunt prieteni sau rude, majoritatea sunt CUNOŞTINŢE. Iar cu aceste cunoştinţe vei discuta doar contextual şi ocazional. Însă ce fel de relaţie ai sau legi cu o cunoştinţă de pe internet? Dacă nu îţi pasă, e o.k. Dacă mă întrebi pe mine, o relaţie pe net poate fi la fel de înşelătoare ca oricare altă relaţie, şi oamenii abia ajung să se cunoască când interacţionează direct, d-apoi. Cum spuneam, aceasta este părerea mea, iar eu sunt eu, adică una singură.
 Practic, poţi avea o relaţie colegială, amicală sau de prietenie o.k. chiar şi în absenţa comunicării pe Facebook. Întrebarea este dacă poţi avea o relaţie excepţional de bună pe internet în lipsa uneia în viaţa de zi cu zi?? Şi dacă ai o astfel de relaţie, care ar fi rolul ei? Cum te afectează? Sunt singura care are senzaţia că aceste site-uri care încurajează schimbul de idei şi interacţiunea dintre oameni pe de o parte ne răcesc considerabil pe cealaltă parte? Nu, nu am spus că un om care exploatează internetul este un om rece. În timpurile acestea cred că efectiv nu ai cum te lipsi de internet. Şi mă voi opri aici înainte de a da impresia că mă contrazic.

 Aş fi vrut ca partea aceasta să fie mai scurtă, dar mi s-au înghesuit tare ideile într-un cap destul de mic. Ceea ce vreau să subliniez este că acolo unde nu este reciprocitate, înţelegere şi comunicare -indiferent de natura subiectelor va fi dificil să vorbim de o relaţie. Pare tentant şi avantajos ca internetul să îţi ofere pe tavă oameni cu pasiuni comune sau cu mentalitate asemănătoare dar astfel de lucururi vor fi mereu ca sabia cu două tăişuri. Pe care ori ştii să o mânuieşti, ori...nu. Cât despre posibilitatea ca o ,,prietenie,, virtuală să apropie mai mult doi oameni care deja se cunosc, ei bine..

Relaţiile şi Facebook-ul

 Poate la locul de muncă nu există timp sau atmosferă propice pentru a vă cunoaşte iar la finalul programului fiecare se grăbeşte la ale sale. Aşa că v-aţi împrietenit pe Facebook. V-aţi analizat profilurile sau v-aţi surprins reciproc online în timpul programului. Sau poate şeful a crezut că e amuzant când a comentat cum arătai în pozele de pe plajă sau la o petrecere unde te-ai, să fim sinceri, matolit. Poate din dorinţa de a nu vă ofensa reciproc v-aţi dat add acolo fără intenţia de a mai avea de-a face unii cu ceilalţi în scurtul timp liber. Mai demult, un cunoscut care doar ce emigrase, îmi spunea că a fost la ceva interviuri în Anglia şi că l-au întrebat de contul de Facebook. Tipul avea unul pe care l-a şters de urgenţă, pentru că postase bancuri, poze amuzante cu el şi cu alţii, etc. Şi îmi spunea că e terorizat că vor da cumva oricum peste el, asta fiind o metodă de verificare a caracterului candidatului. Ei bine, se spune că noi oamenii ne arătăm adevărata faţă atunci când nu ne vede nimeni. Poate atunci şi pe Facebook scriem lucruri şi încărcăm fotografii pe care nu le-am arăta sau povesti la o masă de familie spre exemplu sau în pauza de cafea de la muncă. Nu dau cu parul, nu săriţi. Mă includ, îi ştiu pe unii care nu suportau să vadă când scriam că sunt deprimată, că eram prea des. (Asta nu e răceală sau gripă, dar în fine). Aşadar, prieteniile sau relaţiile din cotidian proiectate automat pe Facebook- idee proastă sau idee bună?
 La final, un fel de bomboana de pe colivă, gelozia. Un partener poate şi uneori chiar va fi gelos pe cineva din lista ta, eventual o cunoştinţă ca în exemplul meu generos din partea de mai sus. Alteori, ţinta gelozieiva fi o femeie sau după caz bărbat care mereu / repede îţi dă like-uri. Uneori poate fi cineva cu care vorbeşti des. O altă formă de manifestare este aceea de a presupune că cineva single va fi automat şi disponibil, sau va trimite/ accepta cereri de prietenie cu unicul şi supremul scop de a...îşi face lipeala. Corespondentul din online al tipei aranjate care a mers neînsoţită (de un bărbat) într-un bar. Bine, aici aş avea eu alte comentarii, dar poate în alt articol.


sursă foto: stirileprotv.ro

 M-am simţit de multe ori şantajată de anii 2000. M-am simţit şantajată atunci când îmi dublam ,,prieteniile,, din listă pentru a nu se supăra soţul sau iubita lui X că a fost exclus, mă refer la cei cu care oricum eu nu discutam separat niciodată, sau când dacă dintr-un grup de oameni aveam vorbe cu trei şi ei erau zece îmi dădea plus şapte. Dar cum nici în offline nu prea le am cu oamenii sau ei cu mine mi-am zis că nu ar strica să mă dau la o parte în loc să latru la lună 4ever lucruri cu care interlocutorul nu rezonează PUNCT.


Vă- impropriu spus- aştept opiniile inclusiv pe pagina de Facebook a blog-ului, un alt ,,şantaj'' necesar al anilor 2000.

Numai bine!

Facebook- mă predau

Prima oară mi-am creat un profil pe Facebook pentru a putea vedea nişte poze de la o petrecere cu tematică la care mă dusesem. Lista de prieteni s-a creat aproape automat, cautând cunoscuţii dar şi primind cereri de la concetăţenii cu care nu prea aveam prietenii, ca să spun aşa. Dintr-o dată am aflat informaţii personale (locul de muncă, numele iubitului, vechimea relaţiei, unde îşi petrec timpul), despre oameni pe care îi tot întâlnisem de-a-lungul timpului şi care în mod normal nu ar fi povestit cu mine veci la o cafea, fie şi despre starea vremii-căci, deh, la politică şi fotbal nu mă pricep. Adică oamenii aceştia voiau să ne cunoaştem şi nu m-au putut ,,anunţa,, altfel decât online?? Nu am aflat niciodată ce voiau şi mă îndoiesc sincer că voi fi, măcar cândva, în stare să folosesc corect contul de Facebook.

Fiindcă da, am înţeles că este la origine o platformă de socializare. Cu persoane cu care nu există condiţii să socializezi în viaţa de zi cu zi sau tocmai pentru a ţine legatura cu prietenii, colegii, indiferent unde s-ar afla din punct de vedere geografic. M-am prins şi că poţi întâlni persoane noi-dar cât de bine cunoşti pe cineva cunoscut strict online? Apoi,  mă irită enorm faptul că toate contactele sunt listate drept ,,friends,,. Îmi vine să întreb Fb-ul ,,să mori tu??!!,,. Eu nu am nevoie să am un loc în care să am un pomelnic cu toţi-indiferent că (mai) avem o relaţie şi în viaţa reală sau nu:vecinii, vechi şi noi; actualii, foştii şi viitori colegi de muncă; rudele în număr cât mai mare chiar dacă cu unii nu ţin legătura altfel decât prin like, cei pe care i-am cunoscut practicând un hobby trecător sau cu care am în comun fix două lulele despre care nu am mai discutat de hăt. Dacă eram o persoană populară, carismatică, căutată şi care reuşea să păstreze elegant nişte limite între ea şi ceilalţi-mai mult sau mai puţin băgăcioşi sau inoportuni, mai ziceam. Şi atunci aş fi văzut altfel lucrurile. Dacă am fi vorbit periodic unii cu ceilalţi, aş fi considerat că pastrez o legătură. Nu am nimic de dovedit cu numărul de prieteni şi aşa, aşa cum sunt, Facebook pentru mine e frustrant şi uneori a fost şi sursă de stres. Iată câteva motive:

Cât am fost prieteni ani de zile, nu am avut FB decât spre final. De cele mai multe ori nu am avut nici credit pe telefon. Lumea s-a adaptat, şi, o dată cu tehnologia, au apărut şi nişte noi reguli nescrise pe care evit să le înţeleg. De la ne vedem pe doi mai în gară la 5 la vezi că eu mai întârzii jumătate de oră primit ca SMS în timp ce eu eram deja de zece minute la locul stabilit. Aşadar, dacă pe vremuri ar fi fost şase inşi punctuali în gară pe data de doi, acum unul singur nu era în stare să ţină cont de ceva stabilit cu o zi înainte. Mai drăguţ de atât, am primit mesaj nu mai ajung acolo sorry pe Facebook. Dar cum eu am Asha 302 sau cât e, ghici ce, nu e ca la telefoanele mai smart sau cool, adică FB nu este logat decât când intru eu, iar dacă am intrat şi am de dat un telefon trebuie să mă deloghez. Aşa că am primit mesajul din părţi. Am sunat pentru a afla că am primit un mesaj pe Facebook. Pe celălalt nu îl interesa ce telefon am eu, dar când ai credit, jur că nu pricep de ce nu ai suna sau da SMS într-o astfel de situaţie. De cele mai multe ori vă spun sincer că am luat-o, dacă nu ca o lipsă de respect, cel puţin ca pe o lipsă acută de interes faţă de persoana mea. Mai ales că uneori gestul a fost repetat.

Devine din ce în ce mai greu să nu iau personal unele chestii şi să îi iau pe ceilalţi aşa cum sunt, când ei nici măcar nu pot concepe că sau cât mă deranjează o astfel de situaţie. Apoi, avem situaţia celor mereu prea ocupaţi să îţi răspundă la mesajele de pe Facebook dar care au timp să posteze animăluţe, să comenteze la statusul lui X, şi chiar să îţi aprecieze albumul foto sau să îţi scrie ceva sub o postare în timp ce tu le scrii...wtf. Când eu te văd non stop activ şi mai văd că şi intri pe profilul meu, de ce nu m-aş întreba măcar cum de nu îmi citeşti mesajul?

Partea care m-a durut şi revoltat cel mai tare a fost că, unii prieteni vechi (din fericire nu toţi) au răcit considerabil relaţia cu mine acum vreo doi ani. De la non stop la discuţii şi ieşeli, la absolut nimic, aici deja aveam un upgrade că oamenii nu îmi vedeau apelurile pe telefon dacă mă-nţelegeţi. Aşa că, după un timp de mers cu colindul după mere verzi pe pereţi, fără a înţelege motivul distanţei impuse, am înţeles distanţa, sau mai bine spus, am încercat să mi-o însuşesc. Aceiaşi indivizi au fost extrem de revoltaţi când i-am scos din lista de prieteni de pe Facebook, fără a pricepe că ei mă scoseseră din listă punct. I-am readăugat după un timp pentru că nu am vrut să fie un motiv de ranchiună între noi, dar sincer, a fost şi ziua în care lumea dădea like tortului postat de mine fără a îmi spune ,,la mulţi ani,, nici măcar pe FB. Dacă mă întrebaţi ce fel de oameni sunt, am să vă spun ceea ce am crezut mereu despre ei: sunt oameni decenţi, muncitori, veseli şi buni. Dar nu mai sunt de mult prietenii mei. Nu aşa.

M-am dus chiar în direcţia penibilă în care am postat cum ar fi să mai primeşti şi un telefon pe net şi culmea e că unii oameni m-au sunat iar alţii s-au iritat că dau de înţeles că nu sunt mulţumită. Ei bine, nici nu eram. Nici de mine nu-s cea mai mulţumită, fiindcă am avut şi zile în care m-am gândit ce fel de om sunt eu dacă am parte de aşa faze. Ştiu că vieţile ni se separă şi că la ora actuală mai există poate câţiva oameni cu care am ceva în comun, iar acel ceva este un trecut în care am fost prieteni. Unii dintre ei poate îmi sunt prieteni şi acum, sau aşa îi mai simt măcar uneori. Dar dacă nu (mai) ai ce discuta cu mine, dacă nu avem nimic în comun, dacă m-ai exclus din viaţa ta, nu îmi arunca acest os al ,,prieteniei,, pe Facebook. Uneori chiar e o.k. să îţi spui chiar şi temporar la revedere.

Probabil pentru mulţi sunt depresiva ciudată sau invers, cum vreţi. Dar îmi cunosc limitele, ăstea sunt. Unele limite merită depăşite, iar în alte cazuri nu merită depăşit decât momentul sau cei care chipurile merg împreună cu tine, eu cred că defapt ei se deplasează în paralel. Chiar dacă geometric este incorect, am pornit din acelaşi punct dar suntem două linii paralele...De ce trebuie să mă doară capul de geometrie pe Facebook? E retoric.

Îmi ştiu limitele şi ştiu că nu îmi trebuie mulţi, mulţi oameni în listă: să nu avem niciodată timp unii de ceilalţi, să ne dăm urări seci când vedem celebrul tort în stânga, să ne dăm tag la grămadă pentru a scăpa de corvoada unui telefon sau chiar mesaj de Sărbători, să ne spionăm uneori discret, alteori nu vieţile private, să nu mai avem nimic să ne comunicăm decât dă şi tu un share la pisica asta, e funny şi să ucidem limba română în graba de a-i tasta două vorbe cuiva. Nu îmi trebuie să mai ştie lumea că am fost în oraş, îmi trebuie să mă simt bine.

Şi sincer, tot ceea ce îmi va lipsi, vor fi evenimentele de care aflam de pe Facebook, de care va fi mai greu să aflu de pe contul pentru pagină, şi poate, poate pozele în care îi mai văd pe cei plecaţi peste mări şi ţări şi cu care încă vorbesc. Dar pentru toate acestea va exista sigur o soluţie. Pentru superficialitate, nu e treaba mea să o găsesc. Fiecare e liber să se exprime cum doreşte, aşa că îi mulţumesc lui Doamne Doamne că am blog şi oleacă de mână la scris şi săptămâna asta îmi închid inutilul cont.

Să aveţi o seară cu bucurii cât se poate de concrete şi reale. Numai bine!