Uniţi Salvăm Toată România

Doisprezece februarie. În faţa Prefecturii din Constanţa la orele nouăsprezece zeci de persoane scandează în ciuda vântului, a gerului şi a oboselii. Haine groase, termosuri şi multă voinţă. Câteva persoane expun, în mod organizat, pancarte cuprinzând Proclamaţia de la Timişoara. Constănţenii vor să fie clar pentru toată lumea de ce ies de douăsprezece zile consecutiv să protesteze. În urmă cu două seri, un domn de vârsta a treia, declară unui reporter că este de părere că PSD are suficienţi oameni capabili, inteligenţi şi corecţi pentru a forma un nou Guvern. Participanţii vor să se înţeleagă că sunt contra ilegalităţii, corupţiei şi abuzurilor şi nu sunt acolo pentru că au alte simpaticii politice în oponenţă cu PSD-ul. Cel puţin o parte din ei. Participanţii păstrează un limbaj şi o atitudine decente în fiecare seară, atenţionând instantaneu pe oricine are tendinţa de a exagera cu o atitudine sau un limbaj nepotrivit. Cei atenţionaţi se conformează.

 În seara care tocmai s-a încheiat remarc un ritm închegat, protestatarii scandează simultan cu un puternic impact. ,,Strada" este vocală şi alertă. Poate oamenii sunt mai puţini decât în alte seri dar sunt din ce în ce mai hotărâţi, mai fermi şi mai bine organizaţi şi închegaţi.Cei prezenţi aleg, în majoritate, reluarea traseului iniţial, cu o mică modificare, şi nu cedează în faţa unor argumente cum ar fi ,,este prea frig" sau ,,sunteţi prea puţini". Puţini sau mulţi, oamenii ştiu ce au de făcut şi sunt la fel de importanţi. Şi la fel de important şi imuabil este mesajul lor:

 Este adevărat că mulţimea scandează şi ,,Dacă vă pasă / Ieşiţi din casă" sau ,,Veniţi cu noi! Veniţi cu noi!" dar părerea mea rămâne că numărul participanţilor este cel puţin dublu numărului de persoane aflate efectiv în stradă. Asta fiindcă există atât de multe moduri de a participa: 

 În primul rând mă refer la oamenii care îşi fac meseria, care acţionează cinstit şi legal, care participă activ la viaţa comunităţii din care fac parte, care dau dovadă de respect şi nu în ultimul rând de omenie. Tot în primul rând mă refer la cei care au rămas acasă cu copii, bătrâni sau pentru a se ocupa de ceva care nu suporta amânare pentru a putea participa altcineva la protest. Tot aceştia probabil s-au asigurat că cei dragi lor sunt îmbrăcaţi suficient de gros, au ajuns în siguranţă şi i-au aşteptat şi cu un ceai cald. Există bineînţeles şi cei care oferă ceai, cafea sau gustări participanţilor din iniţiativă şi resurse proprii. 

 Mie mi s-a întâmplat ca cineva care nu putea ajunge din cauza orarului de la muncă să mă întrebe dacă am bani de transport să merg şi în seara următoare, fiind gata să contribuie. De asemenea, Alinei i-au fost returnaţi banii pe bilet de către un şofer de microbuz în momentul în care i-a confirmat că mergea la protest. Şi poate există şi cei care îi aduc o cafea colegei sau colegului care a fost în seara precedentă la protest. Mai enumăr jandarmii, poliţiştii şi chiar fotografii şi reporterii care au îngheţat cot la cot cu protestatarii. Şi vreau neapărat să îi menţionez şi pe cei care nu au fost de acord să ia parte la protest dar au păstrat faţă de eveniment şi de oameni o atitudine neutră şi civilizată. 

 Şi la fel de mult ca cei de acum, cei care au luat parte la Revoluţia din 1989 şi ulterior, în 1990, la manifestaţiile subminate de mineriade, au un merit clar şi deosebit în faptul că astăzi este posibil ca oamenii să iasă PAŞNIC la proteste, cu copii, bătrâni, persoane cu dizabilităţi şi chiar animale de companie! 

 Felicitări şi mulţumiri tuturor! Cele bune!

Portret de protestatar, portretul unui om

Suntem în 2017, început de februarie, mijloc de săptămână. A.F. doar ce a ieşit de la muncă. Vede stele verzi după ore de migălit pagini de ziare, iar problemele de sănătate din ultimul an îşi spun cuvântul, făcând-o să se clatine după cum chiar ea spune, ,,ca raţa,, când încearcă să meargă mai repede. Lucrează şase zile din şapte sau chiar şapte din şapte încercând să completeze venitul lunar. Firma la care lucrează i-a oferit un contract legal abia după un an sau doi de activitate. A.F. este doar un exemplu, dar da, este un exemplu. Este absolventă de Jurnalism, prin care nu a trecut ca gâsca prin apă. Îşi creşte singură fiul de la decesul tatălui şi se luptă în fiecare zi cu mentalitatea societăţii, cu nereguli, cu propriile dureri fizice şi sufleteşti, cu situaţii absurde sau nedrepte. Ea nu va tace în faţa controlorului RATC care face abuz de nesimţire, şi nici în faţa durerii altora, indiferent că îi cunoaşte sau nu. Dacă are doar doi lei în portofel, va ajuta cu un leu pe cineva sau chiar cu amândoi. Citeşte. Îşi respectă principiile şi principiile altora. Nu pune întrebări cretine sau indiscrete. Nu se plânge dar nici nu rămâne pasivă în faţa provocărilor proprii sau a dificultăţilor altora. Şi oricât de obosită ar fi, merge seară de seară kilometric la proteste, donează când are ocazia, îşi face treaba la muncă- poate uneori şi pe a altora, şi nu priveşte lumea de sus. Cunoştinţele îi oferă uneori sfaturi nepreţuite, cum ar fi: ,,cum vrei tu să cunoşti un bărbat dacă tu porţi fes,, sau eterna: ,,eşti prea directă, cum vrei să te placă cineva?,, A.F. eu te plac, nu ştiu dacă valorează ceva dar cred că nicidecum nu sunt singura.

A.F. este un om care ajută dincolo de propriile limite şi prăpăstii, şi care cu siguranţă merită şansa de a se manifesta în acord cu potenţialul său şi la capacitatea deplină a acestuia. Poate vi se pare o prezentarea prea generică, dar A.F. poate fi oricare dintre cei pe care îi întâlniţi în pieţe de câteva zile bune sau dintre oamenii din jur, la care privim cu mai mult sau mai puţin interes sau atenţie. Iar când îi vedem, ne recăpătăm speranţa, ne aducem aminte că fiecare om contează şi poate zâmbim, aşa cum sper că va face A.F. dacă va citi acest articol.

A.F. nu este singură. X.Y. împarte ceai cald protestatarilor, W.V. face voluntariat, Z.Z. îndrumă oamenii care au nevoie de o vorbă bună şi o mână întinsă, V. S. este foarte bun la meseria sa şi creează lucruri noi, pentru noi, L.L. are tot timpul uşa deschisă şi îi învaţă pe alţii, C.F. dă dovadă de curaj şi apără pe alţii...putem sta până mâine şi să tot scriem la lista asta.

Vă doresc să fiţi iubiţi, respectaţi şi apreciaţi. Cele bune!

Toamna aduce mişcare iar mişcarea aduce fericire (@ Reflex Dojang Năvodari)

Salut! Daca ma citeşti, eşti din Năvodari şi îmbrăţişezi cu tot sufletul conceptul că ,,Mişcarea aduce fericire,,, articolul acesta este în primul rând pentru tine, fiindcă sâmbăta viitoare, pe 17 septembrie, se întâmplă ceva chiar la noi în oraş, şi anume, aniversarea sălii Reflex Dojang. La mulţi ani!!

Dacă nu le-ai trecut niciodată pragul aniversarea lor îţi oferă un pretext numai bun de interacţiune, discuţii pe teme de nutriţie, sport şi nu numai, tombole şi voie bună. Chiar dacă nu practic în mod constant sport, îţi pot spune din experienţele trecute că îţi schimbă starea de spirit considerabil, îţi îmbunătăţeşte starea fizică şi este până la urmă un mod plăcut dar şi constructiv de a îţi petrece timpul. În perioadele în care participam la diverse antrenamente pot spune că cel mai mult îmi plăcea felul în care mă simţeam şi socializarea cu colegii, plus îmbunătăţirea posturii.

Indiferent care sunt obiectivele tale când ,,te apuci de sport,,, important este să fii deschis şi motivat, restul de obicei vine de la sine: muncă, muncă, oboseală, distracţie, prietenii, satisfacţie, optică diferită. Pe la Reflex Dojang am trecut inclusiv după ce legătura mea cu sportul se rupsese aproape definitiv, experienţa o găsiţi relatată mai pe larg aici.

Aşadar, trece-ţi în agendă acest eveniment şi...poţi începe deja să aştepţi cu nerăbdare următorul sfârşit de săptămână chiar dacă nu este încă luni sau miercuri. Chiar ar fi fain să schimbăm puţin rolurile şi să îmi povesteşti tu cum a fost undeva în comentarii.

Voi reveni. Duminică faină tuturor!

One beach - unde te poți ascunde de căldură și de gânduri

O grămadă de nori căpoși s-au îngrămădit pe cer și mă privesc gri, reci și sfidători, de parcă ar ști că săptămâna asta mi-am propus să naufragiez pentru măcar o oră pe plajă în fiecare zi după muncă. Și cei cu domiliciu pe litoral sunt oameni domnilor nori, dar pentru voi, știu, de aia nu mai plouă. Adevărul e că vara este dificil ca cerul să îi împace și pe agricultori și pe turiști, iar în vara aceasta turiștii au avut cel mai des câștig de cauză.

Că tot veni vorba de plajă și de turism, anul trecut cam pe vremea asta orbecăiam pe plaja din Năvodari în direcția unei luminițe care mie mi s-a părut la ora aia că pâlpâie ca flăcările din nuvelele lui Slavici. În fața mea pășea cu încredere un prieten din țară de la cluburile de turism spunându-mi că organizatorul întâlnirii găsise ca prin farmec o terasă unde să ne putem manifesta sonor până târziu, cu chitări și toate cele, și cu pălincă de care aparent nici cei ai locului nu duceau lipsă după cum am înțeles nu foarte clar de la o prietenă.

Terasa era simplă, de lemn, fără baie și suspect de cufundată în linște, iar personalul foarte alert pentru ora târzie la care ne aflam ne-a lăsat să tragem de toate mesele și toate scaunele pentru a ne așeza cât mai pe placul nostru. Mi-ar fi plăcut ca cei care se strânseseră să profite la maximum în cele trei (parcă) seri în care ne-am adunat acolo și să împroște cu cântece de munte nisipul și marea, dar știți cum este cu artiștii și dispoziția lor. Totuși s-a cântat la chitară în toate serile, iar unii mai ,,șmecheri,, au și ațipit pe șezlonguri înfășurați metodic în saci de dormit.

De la bar m-am delectat cu Jup sau Zup sau Șapteup și cu alte chestii inofensive având în vedere că prietena mea cea mai bună avea pălinca la purtător. Bineînțeles, mă refer la Seven Up, dar ni s-a părut nouă deosebit de amuzant în seara aceea să îl cerem așa. Din fericire, lumea de partea cealaltă a barului a prins gluma și nu ne-am trezit corectate ca în alte situații, gen cea cu cafiaua, de care vă voi povesti altă dată.

După care, gata! Ne-am dus acasă, a venit toamna, iar eu am uitat mai mult sau mai puțin de terasă până anul acesta când am reușit după j timp să mă bucur de o baie (sau mai multe) în mare după orele douăzeci și unu și să îmi clătesc papilele gustative cu limonadă sau fresh de ananas (sau smoothie, cum s-o numi). Așa am descoperit că oamenii au o plajă întreagă de șezlonguri și o grămadă de băuturi vesele, ba chiar și muzică din plin deși într-o zi recunosc că mi-a rupt timpanele. Locul în sine este paradoxal pe cât de popular și accesibil, pe atât de liniștit și izolat în sensul că nu o dată am ales să povestesc cu careva sau să beau cafiaua acolo doar fiindcă nu dădeam automat de toți cunoscuții și de toți curioșii. Având în vedere atmosfera și atitudinea cu care m-am obișnuit pe litoral, a fost plăcut să merg undeva unde toți își văd de treaba lor și eu îmi pot vedea în liniște de sucul, de soarele și de marea mea.

Recomand acest loc pentru discuții care se pot termina la unu noaptea (deși nu garantez ca mai este deschis la acea oră), pentru discuții lungi cu sine, pentru relaxare și pentru veselie, și îl recomand cu greu pentru că atunci când găsesc o oază aș cam vrea-o doar pentru mine. Am încercat să am o discuție oarecum formală cu cei de acolo având în minte acest articol, și am aflat că terasa există din 2014 acolo, aflându-se în apropiere de o mai veche terasă pe care se adunau munțomanii menționați la începuturi în anii din urmă.

Interesante micile legături dintre lucrurile mici care ne fac ochii mari, cum ar fi muzica de pe munte, care este și nu prea același lucru cu folk-ul. Terasa minune se numește One Beach, este situată în Tabără Năvodari, cum intri pe jos sau cu mașina și lași Hotelul Max (fostul Belaus) în dreapta trebuie doar să o ții drept înainte până treci de promenadă și la stânga i-ai găsit pe oameni. Mai multe poți afla numai la fața locului, dar, că să ofer un indiciu, anexez o fotografie făcută de mine pe vremea când nici nu mă gândeam să scriu despre ei.

Și, vi s-a făcut poftă de litoral sau...?

Bike Fest 2016 retrospectivă

Curentul pe care îl resimțeam în locul din spate al mașinii pe de o parte mă calma și mă făcea să visez la vară și excursii cu geamul deschis. Pe de altă parte mă trimitea cu gândul la dureri de urechi și de dinți iminente și cel puțin sâcâietoare. CH mă strânse de mână și îmi zise ,,Zakule, te-ai hotărât, mergem la Bike Fest?,,. Mă hotărâsem de prima dată când am mers, adică în 2004, dar ce-i drept atunci nu am mers împreună. Curentul ăsta! Dacă aș fi fost pe motor cel puțin aveam cască. Entuziasmul manifestat incredibil de rar de CH m-a făcut să înțeleg că în cazul în care nu urma să ningă sau să fim de muncă, programul pentru 12 și 13 iunie era pus în cui deja.

Sfărșitul lunii mai era în floare dar vara evita încă să se arate sau mai bine zis se dezvăluia treptat, până la maximum șase seara, după care dispărea complet urmând să o ia de la capăt a doua zi în ciuda nemuritoarei noaste speranțe de nopți călduroase. Cum experiența din 2015 fusese un avertisment clar, iată-ne pe 12 seara, îmbrăcați de iarnă la propriu și la figurat, gata să cântăm, să mănânc mici, să bea bere și să o lălăim pe folk-rock-ul lui Silviu Covaci până la răsărit.

Nume: Seavolwes Bike Fest 2016
Locație: Camping S
Promovare: la maxim, inclusiv Iaki avea pachet de cazare și alte servicii
Trupe: Rock la greu pe scenă și folk noaptea pe plajă
Coadă la mici: eternă, mai puțin în intervalul în care era show erotic sau o trupă mai iubită gen Iris sau Cargo
Preț: 35 de lei/ persoană pentru ambele seri, fără taxă extra pentru campare

Meciul dintre România și Franța din Cupele Europene rărise considerabil rândurile participanților în seara de vineri, dar oamenii au compensat cu vârf și îndesat în seara următoare, în ciuda frigului nefiresc de afară care îi dăduse emoții lui Silviu. Atât cei de pe scenă cât și cei din public s-au descurcat cu temperatura scăzută pe care am combătut-o cu haine groase, dans și puțin alcool și chiar și cu focul de pe plajă care ne-a făcut tot una cu micii de pe grătar în prima seară, căci în a doua ne-am așezat strategic pe șezlong. Minune! Silviu, Ionuț și Virgil nu s-au dezmințit și au întreținut atmosfera până aproape de răsărit, astfel am ratat una din puținele mele șanse din ultimii ani de a dormi pe plajă cu bulbuci la gură. Ne-am revăzut și cu ceva prieteni și cunoștințe, am admirat răsăritul pe care noi cei de aici de pe litoral îl cam luăm de-a-gata și îl vedem mai rar decât cei din țară, am poftit la ceva cai putere dintre care am ales să vă arăt întâi și întâi motorul de mai sus datorită a ceea ce scrie pe el. O combinație bizară a două lucruri pe placul meu separat și niciodată combinate. Pentru parada moto mi-a fost lene, ca în fiecare an, să mă trezesc așa că am admirat-o de pe internet ca toată lumea. Click aici.

Am văzut o armată de motoare și îmi venea să mă duc să le bag în seamă pe toate pe rând, dar nu era timp și în plus bikerii nu-s tocmai cei mai fericiți când pui mâna pe motoarele lor, așa că m-am mulțumit cu ceva poze și cu speranța că vin ceva prieteni din Oradea la anul și mă plimbă și pe mine. Ce vremuri!

Ar fi fost foarte fain să încalec pe o șa și să termin povestea așa, dar am încălecat un scaun pe GMS dimineața în drum spre casă și aia a fost tot, deocamdată.

Voi ați fost? V-a plăcut? Ați venit călare?

Asfalt uscat! Atenție în trafic, și motocicliștii sunt oameni! Numai bine!

Şoapte de dor - lansare carte

 sursa foto: cuvintearanjate.wordpress.com

Un roi de fluturi trece în zbor pe lângă mine, iar zborul lor îmi pare un joc ademenitor. Aş vrea să îi păstrez în palme, să iau frumuseţea lor cu mine pe pernă seara, pentru vise cu miros de mare şi mângâieri de stele. Dar farmecul lor este tocmai că zboară mai departe, fragili şi datori unei alte galaxii. Într-o zi voi afla cât de departe este această galaxie, această altă lume.

Pe el ce univers şi cu ce drept îl putea opri din zbor? Cuvintele sale zboară şi acum printre noi şi ni se pun pe umeri în chip de melancolie şi pe faţă în clip de zâmbet însorit. Vorbesc despre Mirel Stan, la a cărui lansare de carte (post mortem) am luat parte ieri la Biblioteca Judeţeană Ioan N. Roman, Constanţa. Vorbesc de cei ce rămân între noi pururi în pagini de cărţi. Dar, mai mult de atât, vorbesc de un om care a fost atât de plin de viaţă, de artă, de idei şi umor încât este cam greu să îl imaginezi plecat.

Ascultându-i pe foştii săi colegi din Cenaclul Mihail Sadoveanu Constanţa mi-am dorit să am curaj să las lacrimile deoparte şi să iau cuvântul, completând celor prezenţi o imagine din mintea mea. Dar era de destul de dificil să ţin un fel de discurs în faţa celor din cenaclu şi în faţa unor prieteni mult mai emoţionaţi şi mai prinşi de el prin legături vechi şi complexe ca nişte pânze de păianjen. Astfel că mă revanşez acum, printr-un paragraf poate prea puţin generos, amintind persoana fără a îmi lua neapărat iar la revedere de la ea:

L-am întâlnit pe Mirel mergând cu fraţii mei la întâlnirile Eco Alpin Sport Club Marea Neagră, acolo unde îmi doream foarte mult să fiu luată în serios şi nu tratată exclusiv ca remorca fratelui meu. Acest club organiza la acea vreme o întâlnire anuală la malul mării, Trofeul Marea Neagră, în primul sfârşit de săptămână din luna august. În anul 2003 Mirel mi-a oferit concret şansa de a fi organizator cu ,,acte în regulă", trasându-mi diverse sarcini de la jurizarea diverselor probe la împărţirea unor formulare participanţilor. Nu voi uita gestul său prea curând. Am auzit la el glume, catrene şi povestiri de care mă minunam de fiecare dată (iar pe mine nu este aşa uşor să mă minuneze cineva cu astfel de lucruri), am apreciat atitudinea sa de profesor (în sensul bun, evident), i-am cunoscut lucrările grafice şi, începând să îi cunosc versurile mă întreb ce ar mai fi făcut oare cu o pereche de braţe în plus şi, mai nou, rămân fără cuvinte în faţa rândurilor din cartea sa. Avea dreptate doamna Ana Ruse, ar fi trebuit să fie acolo să dea autografe personal. De ce nu s-a putut, v-am spus atât cât mă pricep în primul paragraf.

Dar poate cel mai important, când îmi amintesc de Mirel îmi amintesc de un zâmbet larg, de lalele galbene, de voie bună şi zile însorite.

Până una alta, am primit o invitaţie pe care o lansez mai departe, miercuri 20 iulie Cenaclul Literar Mihail Sadoveanu îi aşteaptă pe cei interesaţi la Muzeul de Marină la orele 17,00 pentru o altă lansare de carte al cărei afiş îl vedeţi mai jos. Porţile sunt deschise tuturor dispuşi să intre în contact cu noi dimensiuni ale acestei lumi, o lume care este până la urmă artă.

Pe curând. Numai bine.

Șoapte de dor - de la Mirel pentru noi

Cu mare emoție dar și cu tristețe aș dori să vă invit Vineri 15 iulie orele 17,00 la lansarea cărții de poezii ,,Șoapte de dor,, de Mirel Stan. După cum unii dintre voi știu, Mirel nu mai este printre noi dar versurile sale încă ne pot vorbi și sunt sigură că o vor face mult timp de acum încolo. Și nouă ne este dor de tine, M. Îi așteptăm cu drag pe cei interesați. Găsiți mai jos afișul.

Un Articol Despre Ea

sursă foto: https://www.facebook.com/mindpodnetwork/photos/a.548748628559664.1073741828.505316886236172/687413988026460/?type=3&theater

Eh, acu-i acu! M-aş mai căuta de cuvinte vreo două ore pentru ceea ce urmează, dar nu am buzunare la pijama. Fie ce-o fi, mai în goana trenului, cu haz dar şi cu tâlc, ca toate peripeţiile noastre. Povestea asta începe acum vreo doi ani, eu fiind pe atunci proaspăt intrată în firma în care ea lucra de ceva luni. Mi-a fost indicată ca fiind doamna Bau Bau (aţi uitat că nu prea dau nume??) şi mi-a aruncat o privire din cap până în picioare fără a spune ceva. Nu mă puteam decide dacă era a la sictir privirea sau doar seacă, ba mi se păruse că simt ceva îngânfare plutind în micul spaţiu dintre noi dar nici acum nu ştiu ce a fost şi nici nu mi-a mai păsat. La ceva timp, această persoană mi-a fost numită şefă şi pe cât ne-am tras de păr la muncă, pe atât de tare ne-am ţinut la degustările de Jagermeister prin Vama Veche. Dar să ajungem şi la ea, la poveste şi la femeia din faţa poveştii- în spate nu prea se pricepe să stea.

Dacă o vezi (are aproape un metru şaizeci), o auzi pisicindu-se la telefon (în timpul unor negocieri uşor barbare) şi te pierzi în ochii-i mari rotunzi de căprioară, poate crezi că e un fel de păpuşică. Ei bine, fata asta nu e deloc de decor, şi, făcând un mic abuz de imaginaţie şi de sinceritate, o pot vedea sărind la nevoie la propriu, dând palme sau chiar pumni sau potolind cu o anume privire ceva spirite mai încinse sau mai neinspirate. S-a născut să vindă şi să negocieze, sau să fie gazda perfectă, dar pentru cine crede că e greu să o calci pe coadă am o observaţie: îşi poartă părul foarte lung, deci coada aia e mai în drum decât aţi crede. Le are cu subtilităţile, le are cu cărţile şi de ceva timp şi cu sportul, dar nu, nu de asta am scris despre ea.

În principiu, sunt două chestii mare şi late care o nominalizează pentru un articol şi care pot deveni foarte uşor motoare de propulsie şi pentru alţii, cu condiţia să fie deschişi, dispuşi, şi până la urmă interesaţi de astfel de manifestări. Prima chestie este latura sa umană de care eu am beneficiat direct ca prieten şi musafir şi indirect prin activităţile ONG-ului său propriu, unde figurează de ceva ani ca om bun la toate. Despre ONG-ul în cauză aţi mai citit pe aici şi veţi mai citi, şi oricum nu ne ajung timpul şi articolul acesta. A doua chestie este stilul său de viaţă îndrăzneţ, curajos, prompt şi uşor de admirat din exterior. A lucrat pe vapor, a fost plecată în lume un an, a pus stop când era timpul să încheie momentul şi a continuat ori de câte ori a fost nevoie, făcând şi o mie de schimbări pe rotaţie care au permis continuitatea. E perseverentă şi îi pasă de umanitate, fără a fi gravă sau sfântă. Poate nu a înţeles că uneori uşile nu sunt deschise pentru faptele sale, şi a fost surprinsă în timp ce a bătut a doua oară la ele, asta da, îi pot spune.

Lumea nu este mereu pregătită pentru ceea ce noi considerăm ajutorul nostru către această lume sau calea dreaptă şi cu siguranţă lumea nu este tocmai pregătită pentru persoane ca ea. Dar asta nu înseamnă că nu este nevoie de oameni care pot fi religioşi şi veseli, carismatici dar fermi, decişi dar adaptabili, gata să planteze sâmburi din care ies baobabi. V-am promis astăzi un articol, acesta este. Fie să dăm tot mai des despre oameni despre care să scriem până se tocesc tastele.

Numai bine vouă şi mult vânt turbat din pupa ei spre noul an!

Melancolie

 imagine: Kudika.ro


Se pare că astăzi a debutat prima zi de toamnă din acest an şi m-a buşit o melancolie bizară chiar şi pentru mine. Căutând cu privirea în jur toamna, căci doar frigul îmi anunţase acest capitol, nu am găsit nici culorile, nici dispoziţia de altă dată. Luasem pe mine în grabă un anume plover cumpărat acum doi ani, considerat de mulţi ,,de babă,, dar cu care mi-am făcut treaba cu succes de fiecare dată. M-am dat cu un anume parfum, şi el în strânsă legătură poetică cu toamna anului două mii treisprezece. Şi totuşi ceva s-a schimbat de atunci, numai eu nu, cu amintirile mele în momente pe cât posibil nepotrivite. Prin câte am trecut în toamna aia, cu probleme la muncă şi cu un fel de mountain rousse de emoţii, plecarea din Oradea care am crezut că iar îmi va face cioburi inima, cu vizita pe platoul Bucegi din noiembrie, cu ghetele rupte în tren în drum spre Bucureşti (da, cele din picioare), cu tentativa eşuată de a reveni la antrenamentele de ai ki do...şi cu toate acestea, tot ce mi-a venit în minte a fost un moment din microbusul GMS (da, făceam naveta cu ei, a fost o toamnă palpitantă). Un moment cu mine la geamul microbusului după o zi de muncă fără chef şi fără aspiraţii.

Cred că din acel moment am început eu să insist pe blog că trebuie să privim mai des cerul, că acest lucru ar fi unul care mi-ar lipsi sigur atunci când voi muri; anume, să fiu un muritor pe câmp privind în sus, chiar şi fără speranţă, pentru a găsi o anume linişte pe care o mai putem găsi doar pe fundul mării sau într-o frunză călcată în picioare de timp pe care o ridicăm de pe o potecă în munţi. În după-amiaza aceea am asistat la un apus superb, atât de aprins încât parcă simţeam cum mă încălzeşte soarele prin geam. Un apus atotputernic, fiindcă mi-a adus un zâmbet pe faţă şi fiindcă am simţit că sunt calmă, aproape serenă. Un apus care m-a făcut să îmi reconsider multe dintre rănile create în acea perioadă, multe greutăţi, şi mi-a reamintit dragostea pentru oamenii care în acele timpuri m-au copleşit discret cu dragostea lor. Nu ai cum fi singur pe lume când priveşti un astfel de apus. Lumina soarelui toamna este dincolo de poezie, îşi trage puterea dintr-o vară întreagă, te mângâie şi te conduce de bună-voie spre o iarnă la fel de necesară, o face firesc, natural şi discret. Suficient de discret încât iarna să fie primită mereu ca ceva nou, ca o schimbare, ca o surpriză.

Dacă acceptarea este esenţială pentru a continua să ne trăim vieţile şi nu să le contemplăm pasiv la un infinit bine delimitat, atunci toamna este absolut necesară şi absolut frumoasă odată ce îţi deschizi inima. Astăzi poate mă gândeam că şi încălţările din picioare sunt tot de acum doi ani, culmea, fără ă mă gândi dacă vreau sau trebuie să îmi cumpăr altele. Pur şi simplu, nu renunţ la lucruri doar fiindcă sunt vechi şi nici la persoane cu una cu două. Din păcate, nici atunci când persoanele renunţă la mine într-un mod greu de descris chiar şi atunci când eşti sincer. Nu renunţ nici la amintiri doar fiindcă în timp ar trebui să le văd cu alţi ochi. Indiferent de cum aş proceda acum, sunt anumite secvenţe de fericire pe care nu le-aş schimba, chit că au alternat cu luni de anxietate şi cu un dor din acela care sfâşie ce îi stă în cale lăsând în urmă tăieţei metaforici din hârtie sau din carne. Iar verile, verile le-am trăit zbuciumat de când mă ştiu, mi-au încântat ochii şi pielea, am crezut că sunt liberă, iar după ce soarele nu m-a mai bătut în cap nici pe mine, nici pe ceilalţi, m-am trezit singură şi nervoasă că începea şcoala sau se terminase concediul. Sunt de acord că vara este un anotimp foarte bun în care să nu ai mintea sau grijile la tine. Şi sunt de acord că trebuie să ne odihnim după acesta şi uneori chiar să ne vindecăm.

Poate toamna ne trezeşte la realitate dar ne mângâie cu un soare care vara ne-ar fi distrus. Poate toamna încep şcolile, se termină concediile şi chiar unele relaţii dar nopţile sunt răcoroase şi odihnitoare iar dimineţile proaspete. Poate toamna plouă şi bate vântul, dar nicicând ciocolata caldă nu a fost mai caldă şi mai gustoasă. Cât despre a călători toamna, nu pot decât spera. Melancolia a venit peste mine, dar nu fără drept de apel şi nici fără rost. Mi-am vărsat gândurile din călimară pentru a vă spune:

A venit toamna. Vă doresc mere roşii dulci, pături peste frunze uscate, vin savurat cu cine vă e drag şi mult soare de toamnă în suflet.
Numai bine!

Reflex Dojang- o pauză de la balamucul cotidian

Salutare!

Cei care au mai citit pe aici în ultimul an ştiu deja că anul trecut în mai am suferit o intervenţie cu laser la umărul drept şi că m-am luptat ceva cu recuperarea. Recuperarea a mers bine, mai ales că m-am ţinut de fizioterapie cât încă era proaspătă treaba şi chiar abia aştept următoarea serie. Din păcate pentru mine balamucul nu s-a oprit aici, urmând un tratament nasoleanu la stomac (finalizat şi ăla cu succes), ceva probleme de hipertensiune pe fondul unei decizii controversate în mintea-mi, şi, bineînţeles, surplus de greutate care mi-a afectat un genunchi.

Pe scurt, simţeam că am luat-o razna, viaţa personală fiind şi ea în toate culorile curcubeului. Şi chiar dacă nu asta era cea mai mare belea, îmi era dor să mă simt bine fizic, să se uite urât unii oameni pentru că tot slabă sunt, eram, din ăstea (da, recunosc tot). Însă după jspemii de interdicţii, când toţi medicii considerau că trebuie să fac ceva dar nu ....(inseraţi listă lungă), mi-a venit în ajutor Gabi, cu acest anunţ:

Hopaa! Nu am fost fan Kurt Cobain, dar dooh mi-am dat seama că trebuie musai să prind şi eu un loc la orele optsprezece. Din fericire am prins şi mi-am propus apoi să vă descriu experienţa, însă există lucruri pe care trebuie să le trăieşti şi nu să le povesteşti. Când aveam mai multă minte mă gândeam că la rubrica asta intră: pe cine iubesc, cui mă rog, un bine făcut, ceva ce mi-a spus altcineva, ceea ce ştiu că am de făcut într-o situaţie dificilă şi în general viaţa. Şi uite că acum am un blog pe care spun aproape tot relativ cenzurat.

Despre şedinţa de Nirvana vă pot spune că a fost în premieră în Năvodari, că este ceva nou la noi în ţară, că te face să transpiri abundent în timp ce te relaxezi, că este foarte accesibilă din punct de vedere al condiţiei fizice- ce emoţii am avut din cauza genunchiului îndărătnic şi a tensiunii buclucaşe, le-am avut degeaba din fericire; că te învaţă să respiri- un proces automat şi totuşi cumva superficial la oameni, să respiri conştient este cu totul altceva, că îţi pune şi musculatura şi ligamentele la lucru- dar eşti prea preocupat cu alte senzaţii decât aceea că depui un efort, că îţi dă literalmente posibilitatea să uiţi cum te cheamă câteva minute. Şi că este ceva binevenit oriciui oricând din punctul meu de vedere. La final abia am coborât treptele fiindcă ultima oară făcusem mişcare într-un cadru organizat în decembrie 2014 la OCH, vă daţi seama. Dar ăsta era doar exteriorul, pe interior era bucuria primului pas făcut înspre ceva ce mi-a lipsit enorm în ultimii doi ani. Doamnele Nicoleta Mocanu (Instructor Freestzler Cardio şi Instructor Nirvana Fitness (NIN) şi Laurea Bunea (Instructor Freestzler Pilates şi Instructor Nirvana Fitness (NES) sunt din altă lume, graţioase dar atletice, şi au explicat pe înţelesul tuturor conceptul de Nirvana Fitness, recunosc iar, o combinaţie surprinzătoare. Exerciţiile au fost efectuate la lumina lumânărilor, în semi-obscuritate, pe saltele pe podea, beneficiind de muzică ambientală, care avea şi rolul practic de a ne ghida în timp ce exersam. Să ştiţi că mi se întâmplă rar să îmi caut cuvintele pe pereţi şi să nu fie acolo. Chiar dacă doamnele au fost doar în vizită aştept cu nerăbdare şi alte provocări din partea Reflex Dojang care împlineşte în această lună patru ani de activitate. LA MULŢI ANI!

Şi pentru a nu o încheia chiar în coadă de peşte, cum se spune că pofta vine mâncând mi-am tras singură un şut şi am aterizat într-o marţi la o oră de Rebound  şi, chiar dacă la un moment dat doar mă uitam, cred că eu şi articulaţiile mele ne-am găsit un nou prieten.

Numai bine!

Herbalife - o altfel de experiență

Nu foarte demult, cum mergeam grăbită pe strada Ștefan cel Mare din Constanța, un tip la costum mi-a întins un pliant. Tipul nu părea suspect, ba chiar mi-a plăcut cum a vorbit, s-a prezentat cu nume și prenume (ați luat notă, hotelierii vieții??) și uite așa am ajuns eu pe Bulevardul Ferdinand la o evaluare cu privire la greutate și stare generală urmată într-o altă zi de un tratament facial- un tratament după care CH s-a minunat trei ore de cât de curată și luminoasă am fața (ce ți-au făcut ăia, Zakule?!!) Tratament și evaluare de care s-a ocupat și cu care m-a asistat chiar soția tipului de pe stradă. Mai exact, vorbesc despre Alex și Diana Ivanov care amândoi activează în cadrul Herbalife de doar șapte ani...

Ce-i drept, de la Alex am primit și o invitație-două la ceea ce se dorește a fi Ora de Mișcare -organizată de obicei lunea pe plaja Modern- din păcate nu am ajuns așa că va trebui să vă povestesc altă dată. Însă am reușit să onorez invitația de astăzi de la Hotel Ibis, și iată pe scurt ce am aflat despre Herbalife, cu cuvintele mele, urmând ca apoi la final să vă delectez cu o mică serie de foto de la fața locului pentru care îi mulțumesc celui ce mi-a împrumutat aparatul (se știe el).

Într-un cadru elegant și cumva totuși discret, mai mulți membri Herbalife au venit în față și ne-au împărtășit din experiența lor personală Herbalife. Mulți au afirmat că au renunțat la profesia originală pentru a se dedica cu trup și suflet Herbalife. Dintre vorbitori, doi juriști și încă un absolvent de drept; un economist, etc. Toți au spus  fie că au fost relativ dezamăgiți de lipsa de opțiuni concrete și favorabile pentru domeniul pentru care s-au pregătit, fie că au avut un moment critic, un moment cheie în care au demarat o schimbare în viața lor- schimbarea a venit prin Herbalife iar a fi consultant wellness s-a dovedit a fi vocația lor. Un alt punct comun care mi-a atras în mod deosebit atenția a fost faptul că pentru foarte multe persoane experiența Herbalife a devenit o afacere de familie- dacă îmi este permis termenul, ambii soți fiind implicați și dedicați.

După cum probabil vă așteptați, discuțiile au gravitat în jurul următoarelor aspecte: nutriție, surplus de greutate și controlul greutățiii corporale, lipsa de energie, stare generală, posibilitatea de a lucra pentru sine și de a îi ghida și implica și pe alții. Aveam de gând să vă prezint vorbitorii pe rând dar, dacă sunteți curioși cu ce se mănâncă, puteți afla și singuri.

Unul dintre cei ce ne-a vorbit este Edy (sper că am reținut corect), care utilizează produsele Herbalife de peste doi ani, are în prezent nouăsprezece ani și a aștept cu nerăbdare vârsta majoratului pentru a putea intra oficial, cu contract în comunitatea Herbalife. De asemenea, de notat mi s-a părut următorul aspect foarte bine subliniat: diferența între produsele Herbalife și alte produse constă în faptul că dacă în alte părți (știți voi, detergentul obișnuit) plătim produsul, la Herbalife beneficiem automat și de serviciile consultanților wellness.

La final, am fost întrebată dacă aș dori să devin și eu un membru al acestei comunități și trebuie să recunosc că este un răspuns de rumegat. Tot la final, înainte de fotografii, vă las în pază și gând următoarele:

-Care este scopul tău în viață și de câte ori te-ai întrebat asta? (mi se pare o întrebare super o.k. și aplicabilă indiferent că alegi să faci parte din Herbalife sau alegi altceva);
-Poluarea, stresul de zi cu zi: iată doi factori care ne afectează viața în mod negativ, având ca rezultate: apatie, masa corporală fluctuantă, lipsa energiei, și, cel mai grav, asta e de la mine: lipsa motivației instrinseci.
-După treizeci și cinci de ani de activitate, Herbalife știe că micul dejun este cea mai importantă masă a zilei și oferă soluții diferite pentru orare, situații și persoane diferite (cred că urmează să încerc ceva batoane sau poate un shake);
-Cei mai mulți oameni care au venit pentru consultanță au acuzat dureri de cap constante, tot din proprie experiență vă spun că ar trebui să ne dea de gândit;
-Un om care nu e sănătos este un om cu foarte mici șanse de a fi fericit (și nu mă refer la situații grave sau excepționale).


Și acum, fotografiile promise, cu mențiunea că este prima dată când o fac pe fotograful într-un astfel de context:

Acestea fiind spuse, dacă v-am făcut curioși, nu rămâne decât să luați legătura cu un consultant Herbalife și să faceți schimbarea de care aveți nevoie! Cine știe, poate acel consultant voi fi chiar eu. Sau chiar tu.

Numai bine! Sănătate!

Blogmeet cu pisici cu care nu am fotografii sau cum am împlinit eu 33 de ani pe drum

În câteva ore voi împlini treizeci şi trei de ani. Încă mai sper; dar am şi multe, multe momente în care realizez cât de mult am renunţat. Am renunţat din plafonare, din ignoranţă, din teamă de moarte-nu, dar din teamă de riscuri da. Un fel de teamă de viaţă la unele faze. Nu-s tocmai cea mai responsabilă persoană şi mă simt în elementul meu sub apă sau cu pixul pe agendă notând în grabă pentru această postare. Îi mulţumesc mamei pentru tastatura wireless. Yeah, baby.

Mă numesc Zak pentru voi dar şi pentru vechii prieteni şi vechile cunoştinţe care ştiu că am numit blog-ul după această neobişnuită poreclă cu un istoric strict neinteresant şi sec. Acasă la Zak, pentru că mi-am dorit un spaţiu în care să îmi pot vărsa gândurile mai ales când am greşit, dacă greşesc şi dacă nu interesează pe nimeni.

Ieri am fost la terasa Xena . Acolo era în plină desfăşurare BM XVII, organizat de ddumi si de joie dacă am înţeles bine. Mulţumesc puştiu pentru ceea ce vedeţi mai mult sau mai puţin clar în fotografia de mai jos. Ţin minte că în 2013 la Cetate la BM nu am primit doză de Cola, aşa că bucuria mea a fost mare:

BM-ul pe scurt: atmosferă miştoc, nu a fost aşa frig cum mă temeam dar m-am şi dus echipată. Discuţiile, bine condimentate cu glume şi uneori cu ironii (mai rare), au plecat şi s-au întors la http://ctblogs.ro/ , dacă eşti blogger local (CTA), musai să te înscrii, campanii, sfaturi, ieşeli faine, etc. Cei de pe ctblogs îşi doresc o comunitate activă, proactivă, unită şi bine închegată din diverse puncte de vedere. Mie nu ştiu ce îmi va aduce viaţa în materie de loc de muncă, sănătate, iubire, drumuri, dar sunt gata să văd despre ce este vorba mai departe, cu speranţa că voi reuşi şi eu să particip la o campanie, fie şi pentru experienţa în sine. Doamne ajută!

Mergând pe jos până la Gară, cu mâinile în buzunar, ca pe vremea când plecam târziu de la anume antrenamente din zona Miga, mi-am ,,scris'' următoarele gânduri pentru voi:

Mă bucur că am reuşit să ajung în ciuda ploii, oboselii şi etc. şamd. Maria Agu , mă bucur că am apucat să îţi strâng mâna live, cine ştie cum şi când ne mai vedem. Voi reveni cu puţinele fotografii cu fetele pe care am apucat a le face înainte ca aparatul să mă lase baltă :(. La mulţi ani pentru 26, Ionuţ! Vei vedea urarea doar dacă ai rezistat să citeşti până aici. Poate aş fi vrut să vă spun mai multe, dar erau legate de cât de a-tehnică sunt că de lipsa de timp am spus. Om trăi şi om vedea cu partea tehnică. Îi doresc fiecăruia succes cu propriile planuri şi visuri. Diana, mulţumesc pentru indicaţiile utile în a ajunge. Poate sunt uşor incoerentă, dar uitaţi-vă şi voi la ceas...

Despre BM a mai scris, extrem de prompt, Cristina, aici. Aştept reuneala la mişcare.

Weekend fain tuturor!

  Vedeţi mai jos cele 2-3 fotografii pe care am apucat să le fac cu aparatul propriu:

Numai bine!

O noapte de pomină

Bună!

Astăzi am să vă spun o poveste, despre ceva întâmplat cândva undeva, mie însămi și altora care poate nu au blog sau trec mai departe mai repede. Numele sunt irelevante, locul este irelevant, din păcate cred că este o poveste care se poate aplica chiar asemeni unui basm: cu concluzii universal aplicabile. În urma experiențelor din ultimii doi ani, am încercat să înțeleg și să țin cont de lucruri care altă dată nu mă preocupau, cum ar fi cum gândesc și cât pot ceilalți. Așadar, bănuiesc cam cât de dificil poate fi să pornești și să menții o afacere în România, să o continui, să spargi tipare, să supraviețuiești între vechile mentalități, să îți menții coloana dreaptă la propriu și la figurat. În plus, blog-ul meu merită mai mult de un război personal cu un anume angajator, mai mult decât noroi, draci și...li. Mi-aș dori ca afaceriștii să fie încurajați și sprijiniți, nu ,,împinși,, către mici tertipuri care între timp devin mari, mai mari. Mi-aș dori un mediu concurențial în care să am de ales efectiv între un loc de muncă și altul și nu să merg la dracu, acolo unde este mai puțin negru. Doar de aceasta nu dau nume!

Îmi rezerv dreptul de a judeca din colțul meu, de a alege să spun NU, de a spune necenzurat ce am experimentat, fără a ne arunca în discuții fără sfârșit în care fiecare va încerca să tragă pe turta lui. Povestea mea se întâmplă în anul 2015, vara, în stațiunea Mamaia. Pe fundalul unei demisii pe care am rumegat-o un an de zile aproape, între probleme de sănătate și probleme personale, am decis încercarea unei soluții temporare de compromis, care urma a se concretiza sub forma unui sezon într-o recepție de hotel. Mi-am zis că nu am nimic de pierdut și am încercat să aleg cu atenție porțile la care să bat, fără a mă lăsa șantajată de situația (mea) de ansamblu.

Am sunat, am mers, am spus NU din prima undeva după ce am calculat tot ceea ce însemna colaborarea, altundeva ne-am plăcut reciproc însă nu era momentul și locul, așa că deși știam foarte clar ce vreau și ce nu vreau am ajuns să mă cam grăbesc, că nu prea știu cum să spun astăzi exact ce stare e aia. Într-o zi am dat un telefon și am întrebat ce am de făcut pentru a primi detaliile postului.

                                       Nuvela/ Telenovela SF
-Bună ziua, sunt interesată de postul licitat de dumneavoastră, mai este disponibil?
-BINEÎNȚELES!
-Cum pot proceda pentru a afla mai multe detalii?
-Veniți la noi. (sec)
-....(așteptând indicații, pauză penibilă) Când îmi recomandați să mă prezint?
-Când puteți. (ce, ești tută??)
-Păi îmi puteți specifica o zi, un interval orar, programăm un interviu?
-ăăăăă (ușor surprinsă doamna) Eu azi nu, mâine nu, dar aaa ba da, mâine mă sunați după zece.

Ca un făcut mi-a fost rău și nu am mai telefonat. Revin în ziua următoare cu scuze și aceeași întrebare.
-Domnișoara nu vine astăzi că îi este rău, mă informează Cineva. Dar veniți aici.
Până la urmă mă duc. Găsesc pe cont propriu mirificul hotel fiindcă odată ce Cineva îți spune că este un hotel pe malul mării te-ai prins instantaneu. Acolo, nisip pe jos cât cuprinde pe o gresie de un alb lăptos supermega pretențios. Recepția goală, telefonul sună în neștire. Un ospătar mă privește din cap până în picioare și dă alarma. Imediat apare cel care ulterior se dovedește a fi Cineva.
-Pentru recepție? (Privește circumspect cămașa mea albă și pantalonii negri lungi îmbrăcați pe canicula de pe lume).
-Da, am sunat...(nu apuc să îmi termin ideea).
-Da, nu este aici, dar o să îl chem pe Șefu.
Cheliosul în șlapi, bermude, și maiou de jucător de baschet se prezintă rapid, ușor sictirit. Îi întind mâna și îmi spun numele, continuând să mă întreb de ce recepția este goală în toiul zilei. Îmi strânge mâna în timp ce mă măsoară din cap până în picioare, dând din cap (aprobator) fără a își spune la rândul său numele.
-Pentru recepție, repetă băiatul căruia îi vom spune și pe mai departe Cineva.
-DA! Să vină, zice Pantaloni Scurți, aranjându-și ochelarii de vedere.
Apoi pleacă ca și cum totul ar fi fost lămurit. Rămân perplex. Mi se comunica că trebuie totuși să vorbesc și cu Domnișoara, care se simte rău și nu se știe când va veni, și, dacă se poate, să încep de a doua zi. Ture de noapte, o zi cu o zi. Nici un alt detaliu.

Între noi fie vorba, mă încânta să lucrez o zi cu o zi de noapte, având ziua la dispoziție pentru alte proiecte, facturi, aspirator și de ce nu, plajă. În rest ce să mă încânte?? Așa că am așteptat un alt telefon și a trebuit să revin pentru a discuta cu Domnișoara. Ne-am sunat vreo două zile la rând și până la urmă am ajuns acolo iar și am vorbit cu Șefa. Am decis să accept programul (tura începea la orele șaptesprezece și se termina a doua zi la ora opt), fără decont, fără masă; consolându-mă că voi compensa prin timp liber și este doar temporar. Urma să revin să mi se arate una alta și să mi se facă contract:
-Știi câte controale sunt? Să vii la început în jeans, nu cu cămașă albă, trebuie să ai contract din prima zi, că altfel ne mănâncă ăștia.
-Păi eu am venit cu cămașă albă fiindcă așa mi s-a cerut în trecut unde am mai lucrat.
-Păi da! (aerul omului ,,știam și eu bă,,). Așa trebuie! Dar nu la început! Dacă e control, trebuie să spui că ești o turistă care a intrat în recepție să își verifice emailul.

Mai mare provocare/ jignire decât a mi se cere să arăt ca o turistă într-un hotel de patru stele în Mamaia...

-Am înțeles. Cum procedăm?
-(din nou blocaj la acest tip de întrebare) Începi de mâine! Oricum, pe tura de noapte nu cazezi, nu faci facturi, nu încasezi, fata de pe zi se ocupă de toate. Noi suntem aici, ne suni...
-(rândul meu să fiu blocată: da' ce se face frate pe tura de noapte???)  Păi și vin mai devreme să îmi explice ce am de făcut?
-Păi nu ai vorbit?
-Nu, doar la telefon o dată.

A doua zi eram acolo, discutând cu Domnișoara, sperând să înțeleg concret ceva. După o prezentare seacă, gen: 
-Acesta e programul de recepție, îl știi? Cu ăsta se fac cheile? Camerele sunt Lux, Dublă Lux, bla bla...(abia am reușit să îmi notez câte ceva) mai că mi s-a spus să mă duc acasă și să vin noaptea. Așa că am insistat din nou să mi se arate CUM MĂ LOGHEZ, DACĂ PC-UL ESTE PAROLAT, CUM SE FAC CARTELE PENTRU CAMERE, CUM SE SUNĂ ÎN EXTERIOR, CE AM DE FĂCUT CONCRET PE TURA DE NOAPTE.

Să nu credeți că, dacă eu am încercat să mă gândesc la toate întrebările și atribuțiile posibile, am plecat știind concret altceva decât cum să încarc cartele pentru camere, că nu dau camere pentru weekend, că nu efectuez plăți, că nu cazez, că nu, nu și nu. Patetic.

Totuși, am venit la data stabilită pentru a intra în prima mea tură. Am cazat, am intrat în program, tot ce era posibil înainte de a rămâne singură, sperând că am prins tot ceea ce era necesar pentru a nu mă face, pe românește de cacao în fața turiștilor, ca apoi să mi se prezinte:
-Ăsta e contractul. Ei vor spune ,,nu ți-a explicat Domnișoara,, dar eu zic că este mai bine să îți explice ei.  (pe măsură ce aveam întrebări) Oricum, contractul ăsta îl semnezi, apoi te poți șterge la cur cu el.

Atunci am întors pagina. Figuram a lucra patru ore pe zi, pe perioadă nedeterminată deși la sfârșitul lui august se închideau porțile, iar suma trecută ca salariu brut trecut era jumătate din salariul net comunicat mie. Era deja a treia oară când mă izbeam de așa ceva. Am decis pe loc că eu nu mă chinuisem doi ani de zile la job-ul precedent fără a îmi fi învățat lecțiile. Am spus clar că nu voi semna. Șefu și Șefa nu erau, iar Cineva și Domnișoara se uitau dintr-o dată la mine ca la mașini străine.
-Vorbești cu ei, nu știu. Nu mă bag.

Dar tonul vocii i se schimbase. Ulterior ea a plecat în timp ce mă străduiam să le explic Șefilor de ce NU voi semna. M-am trezit cu un fel de morală referitor la ce taxe mari impune statul, că TREBUIE să îi înțeleg, că sunt prea multe controale, că ei îmi dau ACUM  banii să am încredere, să îi întreb pe Ceilalți că își primesc banii, că nu am de ales decât să accept. Nu le-a plăcut deloc când le-am comunicat că eu îmi cunosc interesul, că trebuie să îmi asum ceea ce semnez, că în aceste condiții pentru mine este clar că nu putem colabora. Și, cu toate acestea, am decis să rămân în respectiva noapte iar Șefa a decis să mi-o achite. Măcar atât, să recuperez banii cheltuiți plimbându-mă la hotelul lor în speranța unui interviu serios.

Am uitat să vă spun că tastatura din recepția respectivă era efectiv LIPICIOASĂ fiindcă nu era timp să fie ștearsă. O dezordine cumplită deși chipurile pe tura de noapte se făcea curățenie la milimetru. Pe jos relativ curat, dar sertarele erau aglomerate și organizate pe o logică cunoscută doar de cei ai locului. Nu radio, nu boxe la PC, nu TV, nu pază (și ambele intrări rămân deschise pe turele de noapte), nu produse de curățat, cârpe, etc. Dar de atras atenția că mobilierul și gresia sunt foarte greu de întreținut, zgâriat, etc. mi s-a atras!! A trebuit să vină Șefa noaptea să îmi spună cum se folosește telefonul. A trebuit să dau cinci telefoane pentru că, ce chestie, un turist a dorit să achite și nu putea aștepta până a doua zi. După ce că a trebuit să mă scuz de trei ori că sunt nouă și ÎNCĂ NU AM VOIE SĂ EFECTUEZ PLĂȚI, am sunat să vină Șefa, apoi a venit Șefu și până la urmă Cineva a venit să se minuneze că eu nu știu și a sunat-o pe Domnișoara care efectiv a refuzat să îmi explice astfel de lucruri. Turiștii se uitau la mine ca la un rahat în ploaie, inutil să spun cum mi-au vorbit.

 După o tură de noapte în care mi s-a cerut de trei ori să închid PC-ul, ca apoi, ca un făcut, să vină turiști pentru a încărca cartele ca eu să trebuie să le spun că PC-ul din recepție este închis și să aștepte, după ce era să rămân de două ori în lift, după ce Șefa mi-a cerut să ies din recepție de două ori fiindcă avea treabă, făcea rapoarte etc, după ce turiștii mi-au vorbit din avion toată noaptea și am ascultat manele de la ,,cluburile,, din vecinătate de la două noaptea la șapte dimineața, LA MAXIMUM, după ce că am rămas și am mai și făcut curat cum și cu ce am putut, după ce a trebuit să mă contrazic cu Băiatu lu Șefu asupra datei  și zilei săptămânii în care eram,(a trebuit să deduc cine era luzăru fiindcă nu s-a prezentat, ca de altfel și tatăl, am dedus din...comportament) am plecat acasă fără nici un ban pentru că Șefa făcea ochi după orele unsprezece și nu mai rezistam nici un minut acolo.

Am revenit cu telefoane și mesaje, și ce credeți, nici un răspuns, nici măcar unul nașpa. Și atât. Dacă ni se vor mai încrucișa drumurile, nu cred că va fi de bine.

Dar mai ales, dacă voi sunteți puși în această situație de acești oameni, de oameni, de viață, faceți tot posibilul să alegeți în numele vostru dar și în numele nostru, în numele tuturor celor care își doresc să fie respectați, instruiți și să nu fie trași în piept la locul de muncă. Îi spuneam cuiva, amărâtă rău:

-Bine, eu nu am copii, mă ajută familia, și mi-am permis să spun NU, dar cum să își bată joc ăștia, să profite de oameni care au de întreținut o familie, care au o vârstă și se tem că nu îi va primi nimeni tocmai fiindcă sunt foarte tineri sau prea bătrâni??
-Dar de tine de ce să își bată joc Zakule? a venit prompt răspunsul.

Vă doresc o vară incendiară din cu totul alte puncte de vedere. Numai bine!

Diana Slav, ce nume să îţi pun?

Uneori, după ce vizinonăm un film, tragem aer în piept, oftăm resemnaţi, şi ne întoarcem la realitate.  Care este aşa cum este pentru fiecare dintre noi. Adevărul este că realitatea pare a fi nimic mai puţin sau mai mult dar, după diverse lecturi din categoria Eckart Tolle, mă mai gândesc. Noi putem fi oricând mai mult sau mai puţin, în funcţie de gradul de percepţie şi de alegerile făcute.

Pe Diana am întâlnit-o acum un an şi ceva, la un blogmeet. Mi-a lăsat impresia că urma să fim prietene şi iată că am păstrat legătura şi ne-am mai văzut pe ici, pe colo. E sociabilă, puţin spus. E atentă în exprimare şi gesturi. Nu ţine să pară nicicum. E cochetă într-un mod vesel, natural. Suficient de matură încât să îi pun orice subiect pe masă. Şi face o grămadă de chestii, printre care scrie în paralel pe două blog-uri, unul de călătorii  http://hai-hui-stangaci.blogspot.ro/  şi unul despre handmade unde prezintă creaţii şi realizări proprii http://douamainistangi.blogspot.ro/. Când nu scrie, prezintă Centrul Vechi al Constanţei celor interesaţi, inclusiv străinilor. Puteţi participa oricând confirmând  prezenţa la tururile anunţate aici: https://www.facebook.com/ConstantaFreeTour.

Cu toate acestea, Diana are un loc de muncă stabil, chiar mai mult decât stabil aş spune, întrucât din ce am înţeles lucrează acolo de zece ani. Uneori lucrează şi sâmbăta, iar job-ul în sine are prea puţin de a face cu studiile încheiate de Diana (care este absolvent de Drept) şi cu planurile şi dorinţele sale. Diana lucrează într-un domeniu tehnic, un domeniu pe care a făcut eforturi susţinute pentru a îl aprofunda, fără a neglija, să spunem, propriile chemări. Declară că fără înţelegerea de la locul de muncă şi programul relativ flexibil ar fi dificil de pus în practică toate proiectele la care participă activ şi nu doar scriind. Iar faptul că soţul împărtăşeşte la nivel înalt pasiunea pentru călătorii nu este decât un catalizator în plus. Am aflat toate acestea pentru că într-o zi am băut o limonadă împreună iar eu i-am adresat mii de întrebări, arsă de curiozitatea eternă: cum ajunge cineva să facă ceea ce îî place fără a trăi efectiv din aceasta. Fiindcă nu se poate întotdeauna. Împreună, cu întrebări live şi pe email, am încercat să stabilim câteva puncte de reper, de la care eu plec cu speranţă personală şi cu dorinţa de a aprinde o luminiţă în lumea celor la fel de înzestraţi şi care, din motivele eternului pragmatism, îşi amână visurile o eternitate sau chiar şi le anulează.

Povestea pe scurt: Diana este un om care trăieşte clipa, căruia îi place să scrie despre experienţe personale, iar prima dată a scris impresii despre călătorii pe un site de specialitate. Recenziile sale au fost foarte bine primite, iar Diana a decis să dedice un blog acestui subiect pentru a asista şi alţi muritori de rând în organizarea vacanţelor în ţară şi peste hotare. Colaborările au apărut apoi pe parcurs, însă este foarte selectivă tocmai pentru a îşi rezerva dreptul de a fi sinceră. Ştie că nu este simplu să călătoreşti şi face din propriile experienţe material didactic, dacă pot spune aşa. Conjunctura este cea care a adus-o în Constanţa, iar munca cu străinii şi călătoriile au făcut-o să aprecieze altfel ţara şi populaţia. Oraşul Constanţa îl vede cu alţi ochi locuind ân el, iar studiile o ajută să înţeleagă şi să perceapă altfel structura administrativă. De asemenea, ia în calcul să se înscrie pentru studii tehnice cu scopul de a îşi înţelege şi mai bine meseria.

De facturi, creşterea copiilor, şefi şi instituţii avem podul plin. Haideţi astăzi să vedem alte lucruri. Mulţumesc, Diana, pentru timpul acordat! (Rog scuzaţi lipsa diacriticelor din mini-interviu).

-Care este motivatia ta si daca ti-ai dorit de mica aceste lucruri sau pur si simplu totul s-a petrecut pe parcurs, neprogramat?

R:Complet neprogramat, in general nu-mi fac planuri pe termen lung.Eu stiu foarte vag ce voi face in urmatoarele 3 luni, sa zicem, nu am avut niciodata un master plan al vietii mele

prefer sa ma bucur de fiecare etapa, de fiecare supriza care imi apare in cale si sa urmaresc fiecare pasiune care ma atrage, chiar daca va fi pe o perioada determinata, ea ramane incerta ca durata, eu doar savurez bucuria momentului.Mica fiind stiu ca-mi placea foarte mult sa citesc legende si sa rasfoiesc atlasul de geografie, pot zica ca acum cumva le-a imbinat, pe de o parte calatoresc (chiar am primit o harta a lumii razubila si sper sa o dezgolesc cat mai mult) si pe de alta parte descopar legende si povesti locale pe care incerc sa le ofer si altora in tururile mele.

-Ce proiecte coci la ora actuala?

R:Dupa cum ziceam ca sunt mai mult omul momentului, nu ar fi prea multe

deocamdata singura dorinta de actualitate este ca intentionez sa schimb domeniul de gazduire si numele ca sa fie toate activitatile sub o singura umbrela

iar pe plan personal pregatesc alte doua mici vacante alaturi de sot, suntem intr-o faza a oraselor mici dar cochete si pline de povesti asa ca vom bifa 2 in aceasta toamna, ambele cu o lista impresionanta de vizite chiar si in imprejurimi,inca lucrez la prioritati.

-Cum ai reusit sa echilibrezi aceasta pasiune si locul de munca, inclusiv din punct de vedere financiar fiindca pasiunea consuma iar locul de munca produce, si din punct de vedere al timpului? 

R:Initial a venit locul de munca, ceea ce mi-a oferit o stabilitate de la care sa incep sa dezvolt alte pasiuni, inclusiv calatoritul si apoi proiectul de free tour,totul a venit progresiv si nu mi-a afectat locul de munca, progamarea iesirilor o fac in functie de timpul liber al meu si al sotului,iar bugetul de calatorii se stabileste la fel prin discutii in cuplu, exista si spontaneitate in noi destinatii de vacanta dar pana la un punct; chiar pregatesc un articol in care sa detaliez cum am pregatit ultimele vacante din acest an. Iar programarea tururilor locale incerc sa o fac dupa orele de munca si doar cu caracter de exceptie apelez la intelegerea celor de la birou pentru a lipsi 2-3 ore din cand in cand.

-Ce iti doresti cel mai mult pentru turismul local si ce mesaj ai pentru cei care iti urmaresc activitatea?

R:As incepe cu un punct de informare turistica, adica de fapt minim unul

chiar in centrul istoric administratia locala are un sediu al unui departament, ar fi ideal pentru crearea unui centru de informare turistica unde sa se ofere harti plimbaretilor

desi redus ca numar, exista turism in constanta si in afara sezonului turistic, si chiar si in timpul sezonului turistic trebuie sa exista si alte optiuni care sa nu includa plaja; au inceput sa apara, timid, dar ar trebui adunate sub aceeasi umbrela ca sa le fie accesibila informatia turistilor.

Un mesaj pentru cei care ma citesc: nici nu stiu sigur, in primul rand le multumesc pentru votul de incredere acordat, iar ca mesaj ar fi un mix din cateva citate care mi-au placut mult:

"1 -  Fa ceva pozitiv pentru tara ta si pentru compatriotii tai. Oricat de modest sau neinsemnat este ceea ce faci, fa-o în fiecare zi.

2 - Fa tot ceea ce poti pana devii mai bun si cand devii mai bun fa-o mai bine.

3 - Fa in fiecare zi ceea ce nimeni altcineva nu e dispus sa faca. Dupa o saptamana vei fi ciudat. Dupa o luna vei fi special. Dupa un an vei fi extraordinar."

 

 

No Name Beach Party diseară

 Stimaţi năvodăreni, turişti, cunoscuţi, prieteni!

No Name, cu care v-am făcut cunoştină în acest articol, ne aşteaptă să ne răcorim şi să petrecem pe plajă începând cu această seară. Evenimentul pe facebook îl găsiţi aici, iar în fotografia de mai jos aveţi adresa exactă a barului de pe plajă:

Zilele trecute am fost pe plajă prin zonă şi vă pot spune că No Name vă aşteaptă cu şezlong-uri, cu paturi suspendate, cu băuturi răcoritoare, dar pentru început sunteţi invitaţi în această seară pe plajă începând cu orele douăzeci şi două, după ce în prealabil aţi trecut pe la No Name Năvodari sau Piano Cafe să vă luaţi tricoul/ tricourile.

Vă doresc distracţie plăcută şi o vară frumoasă!
Numai bine!

Bârlad. Jurnal de călătorie

                                                                  
Preambul
Cinste ție, CFR-ule! Credeam că măcar Moldova lui Ștefan cel Mare a scăpat de minunatul bouvagon și de contopirea condițiilor de la clasa I cu clasa a IIa, spre nedescriminare și mulțumire a poporului...căci voi ați decis că este mai bine să nu avem loc de bagaje și nici pentru propriile picioare, eventual propriile picioare să ni le punem în propriile buzunare golite de prețul biletului, căci altundeva nu este loc decât numai și numai...metaforic. Tot voi ați decis că nu ne mai trebuie aroganță, nici diferențe între semeni alta decât prețul plătit pe un bilet sau pretențiile pe care mai bine le lăsam acasă. Compartimente nici atât, omul trebuie educat cu orice preț de societate să uite că are coloană vertebrală și că este biped. Aș fi lăsat în uitare fără să preget coloana, dar vorba unui alt mare moldovean ,,nu mă lasă ea pe mine,,. Cu toate acestea, îți mulțumesc că m-ai adus la destinație pentru a îmi da câte un bobârnac pentru toti îngâmfații de ardeleni, dobrogeni, munteni și alte neamuri ce se cred mai români și cu obraz mai fin decât cei din Moldova.

Orașul care ne-a întâmpinat ne-a așteptat cu soare, cu verde, cu străzi imaculate, cu oameni îmbrăcați elegant și cu gust la plimbare prin parc, fără discuții zgomotoase pe stradă, fără claxoane inutile, fără parade de personalități poleite. Singurul lucru care îmi amintea de urbea natală erau florile, care completau frumos întreaga imagine și stare de spirit:

Pot spune că în aproximativ patruzeci și opt de ore am văzut un singur muc de țigară pe jos, semn că orașul este totuși locuit. Și viu: teatru, muzeu, cinematograf (cel de mai jos), spital, și magazine care deschid la opt dimineața, ce-i drept unele închid la patru, altele la două și am cam rămas cu buza umflată când după-amiaza am decis că este timpul să le colindăm. Atitudinea vânzătoarelor merită menționată dacă doresc să spurc articolul, că altfel nu pot spune, dar măcar răspundeau la salut și la întrebări.

Ce-i drept, nu știu cum e cu transportul în comun, cu locurile de muncă, ce-i cu oamenii când trăiești printre ei zi de zi, dar cred că Bârladul m-a convins că este un oraș locuit de orășeni, ori aceasta spune destule. Scopul călătoriei a fost însoțirea unei rude la reuniunea de cincizeci de ani de la absolvirea licelului, Colegiul National Gheorghe Rosca Codreanu, pe care l-ați putut admira în fotografiile de mai sus, și îl puteți admira din nou, aici:

După ceremonia ținută în școală am pornit împreună cu gașca (oamenii aceștia dau clasă multor adolescenți, și poate lecții de prietenie) spre Restaurant Alona, unde decorul a fost frumos acompaniat de Mihai, un DJ destul de tinerel după cum vedeți, care a reușit să facă ceea ce aș numi un discurs coerent, aproape liric, bifând melodii nu doar specifice acelei generații, ci și în concordanță cu ceea ce ei au trăit, sperat și iubit.Pe Mihai îl găsiți aici, el fiind deschis spre colaborări frumoase.

În încheiere, câteva imagini din restaurantul Alona și o dorință pusă în gând spre alte călătorii frumoase spre locuri și/ cu oameni dragi:

Numai bine!