Asaltată de refrene la radio şi decoruri din vitrine din ce în ce mai luminoase, îm vine în minte o scenă foarte recentă. Din păcate, astfel de scene devin acum obiectul unor sărbători comerciale în care omenirea încearcă să pară mai "creştină" decât era ieri, aşa că mă agăţ de scena aceasta care mă doare puţin şi care nu are nici o legătură cu a fi eu sau nu un om bun...
mă îndrept grăbită undeva, îmi este cam frig şi nu am mâncat mare lucru, e spre seară şi trag cu dinţii dintr-un corn cu finetti aşteptând culoarea verde a semaforului. Nu îmi dau seama cum, privirea îmi este atrasă undeva înspre lateral, pe trotuarul lovit de paşi grăbiţi...un copil cu o haină de iarnă aruncată pe el stă încovrigat lângă un perete. Este a doua oară în viaţa mea când văd aşa ceva. Mă teleportez automat în 1999 când, ducându-mă în pauză să îmi cumpăr ceva de la patiserie, am văzut un copil dormind pe un capac de canalizare între doi câini maidanezi care îi ţineau de haină, mamă şi tată. Nu cred că voi uita prea curând această imagine. Mă duc lipsită de convingere şi îi dau o bucată din cornul meu. Nu i-l dau pe tot deşi acasă am ce mânca. Nu i-l dau fiindcă asta sunt. Se uită în ochii mei în timp ce întinde mâna şi apucă nu doar civilizat ci chiar DELICAT bucata de corn. Şi îmi spune un mulţumesc foarte limpede şi demn, ca un prieten căruia i-am dat jumătate din mărul meu. Am plecat de acolo în secunda doi. Şi mi-am adus aminte că vine acuşi Crăciunul. Şi am văzut un copil şi doi câini, şi pe mine cum am ajuns...comercială. Şi mi-am văzut de drum. Nu sunt mai săracă şi nici mai bogată cu nimic decât cu acest fir de gând...
am văzut ceva. Alaltăieri am ajuns la concluzia că ar cam trebui să îmi pun ochelarii la loc...pe ochi. Priveam ceva la televizor cred şi când i-am pus era ca şi cum ceva spiriduşi neuronali îmi dădeau explicaţii extrem de amănunţite. Încă e puţin aiurea să fii ochelarist în lumea în care trăim. Mai ales dacă te doare de cum îţi stă cu şi fără ochelari, ţi se vede sau nu machiajul, ţi se văd sau nu bine ochii negri expresivi, rişti să îţi zboare când dansezi sau să îi faci zob la vreun antrenament la sală...dintr-o dată devin trăsătura ta emblematică în ochii celorlalţi. Mi-am adus aminte de un amic care m-a consolat la pe atunci proaspăta mea intrare în rândul ochelariştilor într-un mod trăznet: (cu z) : "băi, acum nu se mai ia nimeni de tine că ai nasul MARE că nu se mai vede chiar aşa". Punct ochit, punct ţintit, punct lovit. Dar dacă crede vreunul dintre voi că mă poate înveseli cu replica aceasta...ei bine, nu mizaţi chiar aşa mult pe complexul meu simţ al umorului.
Valorile noastre diferă, cred eu, iar dacă nu diferă fundamental, atunci cu siguranţă diferă punctul de reper şi sistemul de gradare. Ştiu pe cineva care ştie pe cineva despre care mi-a povestit recent cam aşa: "vroia sa cumpere o ie cu maximum maximorum 50 de lei, dar i se pare corect să dea 200 de lei pe o pereche de adidaşi doar fiindcă sunt marca N şi sunt cumpăraţi de la mall...". Partea cu adevărat amuzantă mi s-a părut când mi-a fost ilustrat dialogul cu cea care nu doar vindea iile, le şi crease. "Ştiţi, eu stau câteva zile la o cămăşuţa din aceasta mică, d-apoi...". "Da, dar dacă e port popular specific ar trebui să fie accesibil tuturor...mi se pare enorm să dau 60 de lei pe ea!". Pfff....mi-am adus aminte instant de magazinul din Sibiu unde o ie era de la 800 de lei...în sus. M-am întrebat de când e o ie mai populară decât o pereche de teneşi sau jeans. M-am întrebat ce înseamnă popular. Şi cine decide valoarea lucrurilor. La fiecare argument al celei care le comercializa, unicul şi imbatabilul contraargument al cunoştinţei celei pe care o cunosc eu (uşor a la Caragiale) a fost, din ce mi se relată "este pur şi simplu prea mult să dau 50 de lei pe aşa ceva!". Nu am înţeles cine insista să o aibă de client. Nu am înţeles de ce stătea acolo la discuţii dacă de fapt nu dorea o ie în mod absolut şi clar, ci din ce văd eu ar fi luat dacă găsea la un preţ acceptabil fiindcă...dau bine? Sunt comode? Sunt frumoase?
Lucrurile materiale ne condiţionează în viaţa de zi cu zi. Pe mine personal nu mă ajută cu nimic să fiu mare filosof în viaţă care atacă precum cel mai abil spadasin superficialitatea...dacă îmi este foame, vreau mâncare, dacă îmi este somn, doresc un pat în care să mă întind, dacă îmi este frig, haine sau o pătură. Şi iar îmi aduc aminte de anul 1999 în care notam într-un carneţel, nu ştiu pierdut sau nu..
un orb îşi doreşte să...vadăăăă veţi striga în cor. Poate vrea un palton fiindcă îi este frig. Nu există om care să nu vrea ceva. Chiar şi cel care spune că nu vrea nimic vrea să nu îl mai sâcâim cu această întrebare cretină deci tot vrea ceva.
Credeam că voi râde scriind această...chestie. Nu a fost aşa. Încă şi încă nu pricep de ce trebuie să fie o anume perioadă din an în care inima să ne bată mai altfel şi să simţim mai intens, dar bine că ne bate inima. Şi bine că există printre noi deci există printre VOI oameni care fac bine. Un bine care nu se vede, dar se simte acolo unde este risipit. Pentru aceşti oameni, pentru voi, un mare mulţumesc, măcar pentru binele pe care l-am simţit eu.
Plouă. Ascult bachata la radio. Îmi e dor de cei cu care puteam asculta folk, de cei cărora nu li se părea ciudat să port o ie în public, cu care am cântat colinde şi nu numai pe stradă, care afişau tricolorul pe rucsac de îi intreba lumea dacă sunt sportivi sau dintr-o delegaţie oficială, care poartă tricolorul la gât mergând la o cântare specială de Întâi Decembrie şi îi face lumea ciudaţi în staţia de tramvai, de cei care văd un om care nu spune şi nu plânge şi se duc să îi cumpere măcar o pâine, de cei care râd şi la alte glume decât cele de subtilitatea unui crocodil într-un uscător de rufe...
credeam că mahmureala e rea. Este, dar măcar ştiu pentru ce sunt vinovată, spre deosebire de melancolie...
mă îndrept grăbită undeva, îmi este cam frig şi nu am mâncat mare lucru, e spre seară şi trag cu dinţii dintr-un corn cu finetti aşteptând culoarea verde a semaforului. Nu îmi dau seama cum, privirea îmi este atrasă undeva înspre lateral, pe trotuarul lovit de paşi grăbiţi...un copil cu o haină de iarnă aruncată pe el stă încovrigat lângă un perete. Este a doua oară în viaţa mea când văd aşa ceva. Mă teleportez automat în 1999 când, ducându-mă în pauză să îmi cumpăr ceva de la patiserie, am văzut un copil dormind pe un capac de canalizare între doi câini maidanezi care îi ţineau de haină, mamă şi tată. Nu cred că voi uita prea curând această imagine. Mă duc lipsită de convingere şi îi dau o bucată din cornul meu. Nu i-l dau pe tot deşi acasă am ce mânca. Nu i-l dau fiindcă asta sunt. Se uită în ochii mei în timp ce întinde mâna şi apucă nu doar civilizat ci chiar DELICAT bucata de corn. Şi îmi spune un mulţumesc foarte limpede şi demn, ca un prieten căruia i-am dat jumătate din mărul meu. Am plecat de acolo în secunda doi. Şi mi-am adus aminte că vine acuşi Crăciunul. Şi am văzut un copil şi doi câini, şi pe mine cum am ajuns...comercială. Şi mi-am văzut de drum. Nu sunt mai săracă şi nici mai bogată cu nimic decât cu acest fir de gând...
am văzut ceva. Alaltăieri am ajuns la concluzia că ar cam trebui să îmi pun ochelarii la loc...pe ochi. Priveam ceva la televizor cred şi când i-am pus era ca şi cum ceva spiriduşi neuronali îmi dădeau explicaţii extrem de amănunţite. Încă e puţin aiurea să fii ochelarist în lumea în care trăim. Mai ales dacă te doare de cum îţi stă cu şi fără ochelari, ţi se vede sau nu machiajul, ţi se văd sau nu bine ochii negri expresivi, rişti să îţi zboare când dansezi sau să îi faci zob la vreun antrenament la sală...dintr-o dată devin trăsătura ta emblematică în ochii celorlalţi. Mi-am adus aminte de un amic care m-a consolat la pe atunci proaspăta mea intrare în rândul ochelariştilor într-un mod trăznet: (cu z) : "băi, acum nu se mai ia nimeni de tine că ai nasul MARE că nu se mai vede chiar aşa". Punct ochit, punct ţintit, punct lovit. Dar dacă crede vreunul dintre voi că mă poate înveseli cu replica aceasta...ei bine, nu mizaţi chiar aşa mult pe complexul meu simţ al umorului.
Valorile noastre diferă, cred eu, iar dacă nu diferă fundamental, atunci cu siguranţă diferă punctul de reper şi sistemul de gradare. Ştiu pe cineva care ştie pe cineva despre care mi-a povestit recent cam aşa: "vroia sa cumpere o ie cu maximum maximorum 50 de lei, dar i se pare corect să dea 200 de lei pe o pereche de adidaşi doar fiindcă sunt marca N şi sunt cumpăraţi de la mall...". Partea cu adevărat amuzantă mi s-a părut când mi-a fost ilustrat dialogul cu cea care nu doar vindea iile, le şi crease. "Ştiţi, eu stau câteva zile la o cămăşuţa din aceasta mică, d-apoi...". "Da, dar dacă e port popular specific ar trebui să fie accesibil tuturor...mi se pare enorm să dau 60 de lei pe ea!". Pfff....mi-am adus aminte instant de magazinul din Sibiu unde o ie era de la 800 de lei...în sus. M-am întrebat de când e o ie mai populară decât o pereche de teneşi sau jeans. M-am întrebat ce înseamnă popular. Şi cine decide valoarea lucrurilor. La fiecare argument al celei care le comercializa, unicul şi imbatabilul contraargument al cunoştinţei celei pe care o cunosc eu (uşor a la Caragiale) a fost, din ce mi se relată "este pur şi simplu prea mult să dau 50 de lei pe aşa ceva!". Nu am înţeles cine insista să o aibă de client. Nu am înţeles de ce stătea acolo la discuţii dacă de fapt nu dorea o ie în mod absolut şi clar, ci din ce văd eu ar fi luat dacă găsea la un preţ acceptabil fiindcă...dau bine? Sunt comode? Sunt frumoase?
Lucrurile materiale ne condiţionează în viaţa de zi cu zi. Pe mine personal nu mă ajută cu nimic să fiu mare filosof în viaţă care atacă precum cel mai abil spadasin superficialitatea...dacă îmi este foame, vreau mâncare, dacă îmi este somn, doresc un pat în care să mă întind, dacă îmi este frig, haine sau o pătură. Şi iar îmi aduc aminte de anul 1999 în care notam într-un carneţel, nu ştiu pierdut sau nu..
un orb îşi doreşte să...vadăăăă veţi striga în cor. Poate vrea un palton fiindcă îi este frig. Nu există om care să nu vrea ceva. Chiar şi cel care spune că nu vrea nimic vrea să nu îl mai sâcâim cu această întrebare cretină deci tot vrea ceva.
Credeam că voi râde scriind această...chestie. Nu a fost aşa. Încă şi încă nu pricep de ce trebuie să fie o anume perioadă din an în care inima să ne bată mai altfel şi să simţim mai intens, dar bine că ne bate inima. Şi bine că există printre noi deci există printre VOI oameni care fac bine. Un bine care nu se vede, dar se simte acolo unde este risipit. Pentru aceşti oameni, pentru voi, un mare mulţumesc, măcar pentru binele pe care l-am simţit eu.
Plouă. Ascult bachata la radio. Îmi e dor de cei cu care puteam asculta folk, de cei cărora nu li se părea ciudat să port o ie în public, cu care am cântat colinde şi nu numai pe stradă, care afişau tricolorul pe rucsac de îi intreba lumea dacă sunt sportivi sau dintr-o delegaţie oficială, care poartă tricolorul la gât mergând la o cântare specială de Întâi Decembrie şi îi face lumea ciudaţi în staţia de tramvai, de cei care văd un om care nu spune şi nu plânge şi se duc să îi cumpere măcar o pâine, de cei care râd şi la alte glume decât cele de subtilitatea unui crocodil într-un uscător de rufe...
credeam că mahmureala e rea. Este, dar măcar ştiu pentru ce sunt vinovată, spre deosebire de melancolie...
si mie imi e dor de tine ! >:D<
RăspundețiȘtergere